Un an, nu ca toţi anii, deloc un an de rând, ci poate unul de rezistenţă acerbă contra propagării Covid-19, prin necurmate restricţii sanitare, mai nou varianta sa ameninţătoare Omicron, se încheie. Niciodată, ca în ultimii doi ani, noi românii şi nu numai noi, n-am fost puşi în situaţia de a ne încerca puterile, rezistenţa psihică, competenţa medicilor, în lupta directă cu o întreagă potrivnicie a extensiei virusului de Covid-19. Care îşi face „de cap”, în mai toate ţările europene, unele deja cochetează cu lockdown-ul, şi nu numai. Trecem, fără nici un comentariu peste polemica absurdă pro-vaccinaţi şi anti-vaccinaţi şi pentru motivul firesc că este sfârşit de an. N-am învins deocamdată şi suntem departe, dar păstrăm nădejdea că orice pandemie nu e nesfârşită totuşi: eternă e doar viaţa românilor. 2021 a fost un an greu, un an epic. S-au întâmplat multe şi fiecare are propria sa reprezentare a presiunilor la care l-au supus evenimentele. Şi totuşi, toate câte s-au întâmplat, nu ne-au îndoit, în pofida atâtor şi atâtor nelinişti care ne-au traversat. M-am lungit poate cu o introducere banală, fiindcă altceva voiam să ating: atenuarea spiritului naţional. O face inspirat Doru Buşcu –excelent jurnalist- în textul său „Unde a dispărut patria?”. Şi asta într-un moment în care nu puţini cred că ţara lor nu mai are legătură cu ei. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vârf prin grosolane manevre de partid, de gaşcă „oameni care folosesc cuvântul patrie pentru că nu îi obligă nimeni să-şi asume consecinţele”. S-au atrofiat, sau intrat în derivă, spiritul naţional, solidaritatea, competenţa, decenţa şi respectul. Cine e de vină? Răspunsul e pe buzele tuturor: clasa politică. Competenţa şi onestitatea au încetat demult să mai fie criterii credibile de departajare. Avem în sfârşit „omul nou”, sau poftim „omul recent” al lui Roman Patapievici, pentru care sensul vieţii e achiziţia, parada, care confundă ar fi spus Petre Ţuţea „idealurile cu scrupurile”. Bombănim şi ne certăm între noi, la nesfârşit. Îţi vine să spui mai prietenos sau mai răstit: luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă. Există şi alte obligaţii morale, de conştiinţă, decât satisfacţia de a-ţi ştrangula duşmanul politic. Există şi alte plăceri decât plăcerea de a calomnia, de a câştiga facile competiţii electorale. Există, de asemenea, spaime mai mari decât cele lălăite în show-uri televizate. S-a spus că imaginea României este una din temele obsesive ale propagandei naţionale, dar am fost deseori înfrânţi de grandilocvenţă şi poncif. Cu rigoare şi cordialitate, deferenţă chiar, ar merita spus adevărul etern: ţara ta, a fiecăruia dintre noi, aşa cum este ea, cu neajunsurile ei, unele fireşti, altele datorate nouă, trebuie iubită. Cine ne îndeamnă să facem asta? Propria conştiinţă. Există un serial, recent, pe HBO „Cea mai puternică voce” (7 episoade) cu Roger Ailes în rolul principal, cel care a transformat Fox News într-o teribilă forţă media, ce a schimbat în mod irevocabil conversaţia politică, o figură care reverberează chiar şi după moarte în spaţiul public, cel pentru care ţara sa –partenerul nostru strategic- era icoana de suflet, raţiunea de a exista. Nu există un mesaj mai vibrant, mai copleşitor, mai emoţional, decât cel pe care Roger Ailes îl transmite subalternilor săi, dar şi fiului său, obligat să ridice în fiecare zi drapelul ţării pe catargul din curtea casei şi să-l coboare la venirea serii. Acestea fiind zise, aflându-ne la sfârşit de an, îngăduiţi-mi să adresez tuturor celor care ne citesc un sincer „La mulţi ani!”.

 

 

 

 

Un articol de Mircea Canțăr

 

 

Mulțumim maestrului Mircea Canțăr pentru articolele deosebite publicate in acest an. Măcar 10% din mesajele sale referitoare la iubirea de țară, dacă ar ajunge la conștiința fiecaruia dintre noi, ar însemna că ceva se poate schimba în bine! La mulți ani și dumneavoastră, Maestre! Un an cât mai bun!

 

 

Redacția