În primul capitol al cărții sale, Dincolo de bine și de rău, Friedrich Nietzsche susținea că filosofii au avut dintotdeauna o obsesie stranie, de-a dreptul patologică, pentru „adevăr”. Adevărul este considerat drept binele suprem al universului și tot răul și ticăloșia provin din ignorarea acestuia.

Bibliotecile noastre sunt tixite cu scrieri care încearcă să lămurească ce este adevărul, cum l-am putea afla, ce anume este adevărat și ce nu…

Dar ce se întâmplă atunci când oamenii nu sunt interesați de aflarea adevărului, ci vor doar să aibă dreptate?

Atunci când un adevăr explicit ne infirmă poziția, mintea noastră poate avea o reacție bizară – se blochează. Și, potrivit filosofului Chris Ranalli, acest lucru se întâmplă atunci când sutem îndoctrinați.

Așadar, ce este îndoctrinarea și cum putem scăpa de ea?

Cușca pe care ți-o construiești singur

În scrierile sale de epistemologie socială, Ranalli susține că îndoctrinarea nu se referă doar la ceea ce credem, ci la modul în care acea convingere rămâne închisă într-un turn de fildeș, departe de restul lumii. El numește „conținut de izolare epistemică” orice punct de vedere însoțit de instrucțiunea implicită că punerea lui la îndoială este fie irațională, fie imorală. Este o cușcă psihologică – o cușcă a cărei ușă a fost zăvorâtă.

Una dintre trăsăturile principale ale îndoctrinării este respingerea din start a oricărui element de infirmare apărut. Într-o situație neutră din punct de vedere epistemic, o persoană poate să analizeze datele, oricât de contradictorii, să le evalueze, să le accepte sau să le respingă cât ai zice ”pește”. Dar atunci când ești îndoctrinat ai decis încă dinainte de apariția oricăror contraargumente factuale, că acestea nu pot fi valide. Dacă cineva te contrazice – chiar și foarte blând sau rezonabil – nu vezi acest lucru ca pe un prilej de a-ți reexamina propria convingere, deoarece ai fost îndoctrinat să consideri asemenea incidente drept ”teste de credință”, propagandă a inamicului, sau dovada sigură a faptului că interlocutorul tău este prada unei amăgiri. Sistemul de credințe al unui îndoctrinat are un fel de „mecanism de apărare” amorsat astfel încât orice punct de vedere diferit să fie considerat irațional sau chiar imoral”.

De aceea, să te cerți cu un îndoctrinat este ca și cum te-ai certa cu un zid. Nu ai de-a face cu un om care a cântărit dovezile și a ajuns la o concluzie diferită, ci cu unul al cărei întreg sistem de credințe a fost închis ermetic, devenind complet refractar la logica factuală.

Într-o lucrare din 2022 intitulată “Closed-minded Belief and Indoctrination”, Ranalli susține că o persoana îndoctrinată nu este neapărat lipsită de inteligență. Dimpotrivă, poate fi perspicace, articulată și extrem de bine educată. Poate să fi citit fiecare carte disponibilă pe tema aflată în discuție. Diferența emblematică constă în faptul că un îndoctrinat vede îndoiala ca pe un pericol mortal, motiv pentru care se află într-un război permanent cu toți cei care gândesc diferit.

Îndoctrinarea este posibilă în cazul tuturor ideologiilor existente.

Ce putem face în această privință?

Atunci când avem de-a face cu oameni îndoctrinați, simțim nevoia aprigă de a-i înfrunta. Ne sistematizăm informațiile, ne aliniem argumentele și atacăm fortăreața lor întărită. Avem impresia că dacă prezentăm suficiente dovezi, dacă suntem suficient de convingători, le putem schimba punctul de vedere.

Este o abordare greșită. Asediul nu face decât să catalizeze mecanismele de apărare. Fiecare contraargument al nostru devine, în mintea lor, o dovadă în plus că sunt înconjurați de ostilitate și nevoiți să-și apere convingerile cu orice preț.

Trebuie să-i abordăm cu răbdare și mai multă generozitate, să le oferim o portiță de scăpare. Și să creem un climat de siguranță în care ei să aibă curajul de a se îndoi.

Îndoiala este înfricoșătoare. Îndoiala te face vulnerabil. Dacă ți-ai construit întreaga identitate personală în jurul unui set de credințe, a le pune la îndoială echivalează cu un soi de autodistrugere. Acesta este motivul pentru care atât de mulți oameni se agață de credințe care, privite din exterior, par cel puțin foarte șubrede. Ei pot vedea fisurile, dar ideea de a le recunoaște existența li se pare de neconceput. Or, dacă noi le atragem atenția asupra lor pe un ton disprețuitor și plini de satisfacția de a avea dreptate, este, la urma urmei firesc ca ei să riposteze cu și mai multă îndârjire.

Este nevoie să înțelegem mintea celuilalt și să îi oferim un spațiu de reflecție în care îndoiala devine firească, iar schimbarea unui punct de vedere greșit nu este o o dovadă de slăbiciune, sau o trădare, ci un semn de curaj. Un spațiu în care omul din fața noastră nu este un vrămaș care trebuie pus la pământ, ci un seamăn care are nevoie de răgaz și de libertatea de a vedea lucrurile diferit.

 

Jonny Thomson a predat filozofie la Oxford timp de mai bine de un deceniu, iar acum se dedică scrisului cu normă întreagă. Este editorialist la Big Think și autorul premiat a trei cărți traduse în 22 de limbi. Jonny este, de asemenea, fondatorul Mini Philosophy, o rețea socială cu aproximativ două milioane de minți curioase și inteligente. Este cunoscut în întreaga lume pentru că face filosofia accesibilă, ușor de înțeles și distractivă.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici