Stimați cititori,

Am revăzut, de curând, această capodoperă a lui El Greco și mi-am adus aminte de mitul Laocoon….

Iată mitul inițial …

Quintus din Smyrna a realizat cea mai detaliată descriere a sorții îngrozitoare a lui Laocoon în poemul său Posthomerica, o versiune ulterioară, literară, a evenimentelor care a urmat Iliadei. După falsa ridicare a asediului Troiei și plecarea oștilor grecești, Laocoon i-a implorat pe troieni să dea foc Calului troian pentru a se asigura că nu este o înșelătorie a aheilor. Zeița Atena, supărată pe el și pe troieni, a zguduit pământul din jurul picioarelor lui Laocoon și l-a orbit în mod dureros. Troienii, care erau martori la această cumplită tragedie, au presupus că Laocoon și-a primit pedeapsa divină pentru faptul că a pus la îndoială caracterul sacru al calului de lemn și l-a pângărit lovindu-l cu sulița, cal pe care Sinon⁠, soldatul grec care s-a prefăcut că este un dezertor din marea oaste a lui Agamemnon, îl descria ca fiind un prinos adus zeilor de către ahei pentru a fi iertați de distrugerile pe care le făcuseră în timpul celor zece ani ai Războiului troian și pentru a ajunge cu bine la casele lor.

Deoarece Laocoon nu renunța să încerce să-i convingă pe troieni să ardă calul de lemn, zeița Atena l-a pedepsit și mai crunt. Ea a trimis doi șerpi de mare uriași să-l sugrume pe el și pe cei doi fii ai săi. Într-o altă versiune a mitului, se spune că Poseidon a trimis șerpii de mare să-l ucidă pe Laocoon și pe fiii săi. Conform lui Quintus din Smyrna și lui Pseudo-Apollodorus⁠, șerpii i-au ucis doar pe cei doi fii ai lui Laocoon, în timp ce Eutychius Proclus⁠, în Crestomatia sa, spune că șerpii l-au ucis pe Laocoon și doar pe unul dintre fii săi. Hyginus, în Fabulae și Vergilius în Eneida relatează că șerpii i-au ucis atât pe Laocoon cât și pe cei doi fii ai săi, Antiphantes și Thymbraeus.

 

Wikipedia spune despre mitul Laocoon: Laocoon fiul lui Acoetes⁠, este un personaj din mitologia greacă și romană, care apare în poemele epice antice ale ciclului troian⁠ și în epopeea Eneida. Era un preot troian al zeului Apollo care a fost atacat și ucis, împreună cu cei doi fii ai săi, de doi șerpi marini uriași trimiși de zei. Povestea lui Laocoon a fost subiect pentru numeroși artiști, atât în antichitate, cât și în perioada modernă.

 

Vă reamintiți ? Quidquid id est, timeo Danaos et dona ferentis, care, în traducere liberă înseamnă „orice ar fi, mă tem de greci chiar și atunci când aduc daruri”. A devenit ulterior dictonul⁠ „ferește-te de grecii care aduc daruri”, plecând de la celebrul vers din Eneida (Cântul II, 49), prin care Laocoon îi avertizează pentru ultima oară pe troieni.

 

Literatură

 

Cea mai cunoscută relatare a mitului despre Laocoon și tragicul său destin, este cea din epopeea Eneida, scrisă de poetul roman Publius Vergilius Maro (70–19 î.Hr.). În cartea a II-a a epopeii, Aeneas îi povestește reginei Cartaginei, Didona, care îi găzduise pe troienii aruncați de furtună pe țărmurile Africii, evenimentele care au dus la cucerirea Troiei de către ahei, la sfârșitul celor zece ani de război. De aici apare dictonul…

În secolul al V-lea î.Hr., Sofocle a scris o tragedie, Laokóōn, care nu s-a mai păstrat, dar despre care există comentarii din acea perioadă ale altor scriitori greci. Laocoon este prezentat în această tragedie ca preot al lui Apollo care ar fi trebuit să fie celibatar, dar totuși el se căsătorise, supărându-l pe zeu. Acest fapt, la care s-a adăugat sacrilegiul făcut prin împlântarea suliței în coastele Calului troian, presupus a fi sacru, l-a făcut pe Apollo să-l pedepsească cumplit pe Laocoon, trimițând șerpii ucigași. În versiunea lui Sofocle, șerpii i-au ucis doar pe cei doi fii ai lui Laocoon, lăsându-l pe acesta în viață pentru a suferi cumplit și a se căi pentru jignirea adusă zeului.

 

Lessing, în eseul său „Laocoon, sau despre limitele picturii și ale poeziei” stabilește standardele pentru discuția despre principiile teoretice estetice și literare, susținând, printre altele, că dramaturgii ar trebui să își desfășoare activitatea lucrând direct cu companiile de teatru, nu izolat.

În nuvela Colind de Crăciun, de Charles Dickens (1843), personajul principal, Ebenezer Scrooge, se trezește în dimineața de Crăciun, „făcându-și un Laocoon perfect cu ciorapii săi”.

John Steinbeck amintește de Laocoon în celebrul său roman La răsărit de Eden, referindu-se la o imagine cu „Laocoon complet încolăcit de șerpi”, atunci când descrie reproducerile după lucrări de artă agățate în sălile de clasă de la școala din Salinas Valley.

 

Să revenim la artele plastice…

 

Cea mai cunoscută operă de artă care înfățișează moartea cumplită a lui Laocoon este grupul statuar Laocoon și fiii săi, atribuită de Plinius cel Bătrân sculptorilor Agesander, Athenodoros și Polydorus din Rodos, care se află în prezent la Muzeul Vatican din Roma.

Deși în Evul Mediu se credea că această statuie antică fusese pierdută sau distrusă definitiv, la 14 ianuarie 1506 ea a fost dezgropată întâmplător

într-o vie din apropierea bazilicii Santa Maria Maggiore din Roma, pe un teren al cărui proprietar era Felice de Fredis și care se găsea pe colina romană Esquiliae. Pe acest teren fuseseră clădite Domus Aurea (domul de aur) al lui Nero și palatul împăratului Titus. Papa Iulius al II-lea a trimis arhitectul Giuliano da Sangallo, care, împreună cu Michelangelo, a identificat sculptura ca fiind identică cu cea descrisă de autorul roman Plinius cel Bătrân în lucrarea sa enciclopedică Naturalis Historia.

Când a fost descoperit, grupului statuar îi lipseau unele părți componente precum: brațele drepte ale lui Laocoon și al unuia dintre fiii săi, mâna dreaptă a celuilalt fiu și părți ale șerpilor marini. Despre starea sculpturii la data la care a fost descoperită se păstrează copii gravate de către Giovanni Antonio da Brescia, una fiind păstrată acum în Düsseldorf, Germania.

Gravură de Giovanni Antonio da Brescia⁠

Plinius cel Bătrân a scris unele comentarii pline de laudă despre opera pe care o văzuse în palatul împăratului Titus, în jurul anului 70 e.n.:

„Trebuie să fie așezată înainte de toate, nu doar înaintea artei sculpturii ci și a picturii. A fost sculptată dintr-un singur bloc de marmură de către excelenții artiști Agesandru, Athenodor și Polydor și îl reprezintă pe Laocoon, pe fiii săi și pe șerpii încolăciți în mod admirabil.”

 

Iată și o altă gravură, care arată starea inițială a sculpturii…

 

Gravură a lui Marco Dente reprezentând statuia așa cum a fost descoperită

 

După ce s-a hotărât restaurarea grupului statuar, au existat controverse despre cum ar trebui să se refacă brațul lui Laocoon. Michelangelo a propus să se refacă brațul în poziție flectată. Artistul a realizat brațul flectat pe care însă nu l-a atașat niciodată grupului statuar, dar el este expus alături de lucrare. Pictorul Amico Aspertini a realizat, de asemenea, un desen în care mâna refăcută era tot în poziție flectată. În anul 1525, Baccio Bandinelli a realizat o copie a întregii lucrări, care se găsește la Florența în Galleria degli Uffizi. Atât Michelangelo cât și Sangallo l-au sfătuit pe Papa Iulius al II-lea să achiziționeze sculptura. Papa a și cumpărat lucrarea, după multe negocieri, cu impresionanta sumă de 600 de ducați. În 1509 Papa Iulius al II-lea a poruncit mutarea sculpturii la Vatican, alături de alte două sculpturi: Apolo din Belvedere și Venus Felix, pe care le-a amplasat în niște nișe ale curții interioare Octogonale Belvedere care aparține de Muzeele Vaticanului. Regele Francisc I al Franței a obținut permisiunea de la papă să realizeze șabloane după sculptură; pentru aceasta a fost trimis și însărcinat Francesco Primaticcio în anul 1540. Aceste șabloane au servit la realizarea unei statui din bronz care a fost instalantă în fața Palatului Fontainebleau.

Prima reconstituire a fost realizată în ceară de către Bandinelli și îl reprezenta pe Laocoon cu brațul îndoit. În 1532 grupul statuar a fost modificat de Giovanni Angelo Montorsoli, care a realizat reconstrucția din teracotă și l-a reprezentat pe Laocoon cu brațul întins. Modificarea a fost controversată, fiind criticată și de Tiziano Vecellio care realizase un desen cu Laocoon și fiii săi ca fiind trei maimuțe.

În secolul al XVIII.lea statuia a fost modificată din nou, de către sculptorul Agostino Cornachini, acesta schimbând brațul de teracotă a lui Laocoon cu unul din marmură albă și modificând brațul unuia dintre fii, modificându-i gestul, prezentându-l de asemenea întins.

În urma Tratatului de la Tolentino din 1798, grupul a fost mutat la Paris, ca pradă de război, de către armata lui Napoleon. Lucrarea a fost expusă la Luvru până în 1816 când a fost retrocedată Vaticanului.

În anul 1905, arheologul Ludwig Pollack a identificat brațul original găsindu-l într-un magazin de antichități de pe Via Labicana, Roma. Brațul avea o poziție flexionată, cum deja anticipase Michelangelo. Restaurarea finală a fost realizată între anii 1957 și 1960 și a fost condusă și supravegheată de Filippo Magi. În urma restaurării i-au fost eliminate toate urmele restaurărilor anterioare.

 

Datare. Datarea lucrării este controversată, inițial crezându-se că lucrarea a fost creată în secolul I î.e.n. pentru că se găsiseră semnături ale sculptorului Atenodoro din Rodos, fiu al lui Agesandru, care a trăit în acea perioadă. Dar în 1954, Gisela Richter a semnalat că numele de Atenodoro și de Agesandru erau foarte comune în insula Rodos în acea perioadă și, în plus, a observat o mare asemănare între grupul statuar și o friză care reprezenta lupta dintre zei și giganți în Altarul lui Zeus din Pergamon. Mai precis, trăsăturile chipului lui Laocoon sunt foarte asemănătoare cu cele ale gigantului pe care Atena în prinsese de păr, precum și șerpii marini au echivalenții lor în Altarul lui Zeus. Din această cauză Gisella Richter l-a datat în aceeași perioadă cu acesta, în secolul II e.n.

Totuși, se observă diferențe între grupul statuar și statuile de la Pergamon: chipul lui Laocoon este mai expresiv ca cel al giganților, diferențe de tehnica modelării părului și lipsa veșmintelor în grupul statuar față de statuie de la Pergamon.

Plus de asta, s-a demonstrat că, chiar dacă mare parte din statuie a fost realizată în marmură din Rodos, unul dintre blocuri este din marmură italiană, provenită din Luni. Acest fapt nu coincide cu descrierea făcută de Plinius cel Bătrân care scrisese că a fost realizată dintr-un singur bloc de marmură. Tazartes semnalează că grupul statuar este realizat din marmură de Frigia.

Expresia chipului lui Laocoon este foarte asemănătoare cu cea a giganților din Pergamon

 

De asemenea, s-a sugerat că ar putea fi o copie romană a unei lucrări elenistice realizate în bronz între secolele III și II î.e.n. sau II și I î.e.n., sau mai concret, copia unei statui din bronz de la Altarul lui Zeus din Pergamon de la jumătatea secolului II î.e.n.

Datarea în secolul II nu poate fi susținută după descoperirea ce a avut loc în anul 1957. Atunci s-au descoperit diferite fragmente ale altor cinci grupuri statuare într-o peșteră, numită Grota lui Tiberius, în municipiu Sperlonga din regiunea italiană Lazio. Grupurile reprezintă teme homerice și au fost duse în peșteră de către cetățeni romani înstăriți pentru a evita distrugerea lor de către primii creștini sau au fost cioplite special pentru acea grotă, care era folosită de Tiberius pentru banchete.

Grupul statuar Ulise orbindu-l pe Polifemo poartă semnătura celor trei sculptori de pe insula Rodos menționați de Plinius, care scria:

„Athenodor, fiul lui Agesandru, și Agesandru, fiu al lui Peonius, y Polydor, fiul lui Polydor, din insula Rodos, au făcut-o”.

Vedere a grotei lui Tiberius

Inscripția, după părerea multor epigrafiști, ar aparține secolului I e.n., prin urmare și sculptorii care au cioplit-o au trăit în această perioadă. Atât grupul statuar Ulise cât și Laocoon ar fi putut fi făcute în acel secol pentru un mecenat roman, care ar fi putut fi însăși împăratul roman Tiberius.

În anul 2005, cercetătoarea din SUA, Lynn Catterson a ținut o conferință în care a emis ipoteza că grupul statuar ar fi o falsificare făcută de Michelangelo, realizată după datele și scrierile legate de sculptura originală. Totuși, această afirmație ignoră descoperirile din 1957 în peștera din Sperlonga, unde s-au găsit fragmente realizate în aceeași tehnică de sculptare ca și Laocoon și fiii săi

 

Mitologie. În mitologia greacă, în timpul asediului Troiei, doi șerpi au fost trimiși de către Apolo, Poseidon sau Atena ca să îl atace pe preotul troian al lui Apolo, Laocoon și pe fiii săi. Există numeroase versiuni care relatează acest episod și se crede că grupul statuar a fost bazat în relatarea lui Vergilius din Eneida, în care mureau Laocoon și fiii săi sau într-o versiune anterioară narată într-un poem pierdut din ciclul troian, respectiv în Iliupersis unde murea Laocoon și doar unul dintre fiii lui. Izvorul acestui mit ar putea fi o tragedie greacă pierdută.

Laocoon era preot în templul lui Apolo Timbreo din Troia și, precum Casandra, a anunțat cetățenii troieni că dacă lasă să intre în oraș Calul troian vor cădea într-o capcană întinsă de grecii ahei:

„Naivilor, nu vă lăsați înșelați de greci nici măcar când vă aduc daruri”

—Vergilius, Eneida

 

Poziție din care se observă privirea fiului, cerând ajutor tatălui

 

Laocoon a izbutit să arunce o lance în calul de lemn, iar când troienii erau pe punctul de a distruge calul, ostașii troieni l-au adus pe Sinon care prin minciunile plănuite de Odiseu a ajuns să-l lămurească pe Priam de faptul că acel cal reprezenta o imagine sfântă a Atenei. Laocoon, în încercarea sa de a opri intrarea calului în oraș, a zis:

„Acestea sunt minciuni-strigă Laoocon-și par inventate de Odiseu. Să nu le crezi , Priam! […] te rog, domnule, să-mi dai voie să jertfesc un taur pentru Poseidon. Și când mă voi întoarce sper să văd acest cal din lemn făcut scrum”

—Graves, Mitologia greacă

Când Laocoon a început jertfirea taurului pentru Poseidon, doi șerpi marini, numiți Porces și Caribea, sau Curisia, sau Peribea, veniți de pe insulele Tenedos și Kalidnes au ieșit din apă și i-au atacat fiii gemeni ai lui Laocoon, numiți Atifante și Timbreo sau Melanto, încolăcindu-se în jurul trupurilor lor. Laocoon văzând acestea, le-a sărit în ajutor dar a avut aceiași soartă. Vergilius descria acest atac al șerpilor ca o pedeapsă divină pentru că Laocoon a încercat distrugerea calului. Troienii interpretaseră cele întâmplate ca un semn divin și au început să creadă în sacralitatea calului și că cele afirmate de Sinon erau adevărate. Vergilius în cea de-a două carte a Eneidei, relatează în acest fel atacul șerpilor:

„Șerpii, cu mișcări ferme, s-au aruncat către Laocoon; primul se încolăcește între fragilele trupuri ale fiilor lui, sfredelind și rupând bietele lor membre, apoi l-au doborât pe tată, care fluturând o săgeată, a sărit în ajutorul fiilor, formând deja două bucle care îi țineau strâns trunchiul și două bucle în jurul gâtului. Laocoon lovește cu pumnul ambelor mâini pentru a se desface dintre a șerpilor strânsoare în timp ce se scurge sudoare și otravă neagră, în același timp înălțând către cer înspăimântătoare sunete…”

—Vergiliu, Eneida

Mai există o versiune a mitului care zice că este vorba de o pedeapsă a lui Apollo pentru că Laocoon s-a căsătorie cu Antiopa și a zămislit copii în fața statuii zeului, acest lucru fiind considerat un sacrilegiu odată ce a depus jurământul de castitate. Priam s-a gândit că moartea lui Laocoon a fost o pedeapsă pentru încercarea sa de distrugere a calului și nu pentru că acesta nu l-a respectat pe Apollo. Cu toate acestea, diferitele versiuni au afirmat că a murit doar el și unul dintre fiii săi, sau chiar, că el ar fi reușit să se salveze. De asemenea există diferența dacă episodul s-a produs în templul lui Poseidon sau al lui Apollo.

Expresivitatea chipului lui Laocoon

Sursa datelor istorice : Wikipedia

Analiza stilului lucrării. Lucrarea este încadrată într-o compoziție de formă piramidală, și cea mai bună poziție pentru a fi observată este cea frontală; lucrarea reprezintă emoțiile umane în cea mai adâncă și impresionantă expresie a trăirilor lui. Împreună cu Altarul lui Zeus și al Atenei din Pergamon este un exemplu de sculptură scenografică elenistică de un dramatism dus la extrem. Din Renaștere, acest grup statuar este reprezentativ artei antice și al curentului academic și baroc al artei elenistice.

Expresia de vinovăție și de mare dramatism a lui Laocoon, care face contorsiuni în agonia dureroasă, provoacă fiori. Șerpii monstruoși încolăciți în jurul celor trei, cu scopul de a-i omorî ca pedeapsă divină, leagă prin liniile lor curbe grupul statuar și conferă din punct de vedere vizual unitate. Acest fapt ajută la demonstrarea dinamicii care vrea să fie dată scenei. Există o intenție de a exagera efectul teatral al anatomiei corpurilor, și care, prin goliciunea trupurilor, este mai accentuat decât la grupul statuar din Pergamon, la care se adaugă suferința provocată lui Laocoon de previzibila moarte a fiilor săi.

Autori precum Johann Joachim Winckelmann, Johann Wolfgang von Goethe și Gotthold Ephraim Lessing au realizat schițe plecând de la grupul statuar.

 

Detaliu al fiului cel mic.

 Detaliu al mușcăturii de șarpe

Detaliu al sculpturii fiului cel mare

 

 

Wincklemann în prima ediție a Istoriei Artei Antichității din 1764, analizează, între multe alte lucrări, și grupul statuar Laocoon și semnalează faptul că figura fiului mai mare a fost realizată separat. Îl descrie pe Laocoon ca un spectacol al naturaleței omenești supusă celei mai mari dureri pe care este cineva capabil să o suporte. Durerea îi umflă mușchii, tensionează nervii, dar pe fruntea lui se vede seninătatea sufletului. Pieptul i se înalță pentru a înlătura durerea și prin abdomenul plat se pot vedea organele interne. Fiii îl privesc sperând ajutor din partea sa iar el manifestă tandrețe părintească prin privirea blândă care se îndreaptă spre zeii din cer implorându-le ajutor. Deschiderea gurii sale are un aspect ce exprimă ataraxie sau indignare cu privire la pedeapsa divină pe care o primește și nu simte că ar merita-o.

 

Ulterior, au fost realizate copii ale acestei vestite opere de artă de către diverși artiști, remarcându-se, printre altele, cea făcută de Baccio Bandinelli. Aceste copii prezintă sculptura completă (cu reconstituiri conjecturale ale pieselor lipsă) și se află în prezent în Rodos (la Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos, în Roma, în Florența (la Galeria Uffizi), la Odesa (în fața Muzeului de Arheologie).

 

Sculptura și mitul au servit drept sursă de inspirație pentru mulți artiști…

Laocoon și Calul troian, gravură de Giovanni Battista Fontana⁠, secolul. XVI

 

Lucrarea deja avusese o mare influență în epoca descoperirii sale datorat gradului mare de perfecțiune. Artiștii Renașterii s-au simțit puternic influențați. Așadar, Michelangelo s-a inspirat din ea pentru a realiza diferite lucrări ale sale, precum unele din figurile realizate pe tavanul capelei Sixtine, îndeosebi în poziția lui Aman din pictura Ester și Aman și șarpele de bronz, doi dintre sclavii realizați la mormântul lui Iulius al II-lea și în schițele realizate pentru lucrarea Bătălia dela Cascina. Giambologna s-a inspirat din lucrare în realizarea grupului sculptural Răpirea Sabinei (1581-1583).

În pictura Parnaso realizatîă de Rafael de asemenea se observă asemănarea dintre capetele lui Laocoon și a lui Homer.

Șarpele de bronz, lucrarea lui Michelangelo în Capela Sixtină.

  

 Reprezentarea lui Homer de Rafael unde se vede asemănarea chipului cu cel a lui Laocoon.

 

Tizian, Rubens, El Greco, William Blake și Max Ernst au făcut interpretări ale grupului statuar.

Niccolo Boldrini după o pictură de Titian , sec al XVI-lea

Rubens
     
   

William Blake

Max Ernst

Am lăsat special pentru finalul articolului Laocoonul lui El Greco .Aceasta este o pictură în ulei creată între 1610 și 1614 .Se gășește  la Galeria Națională de Artă din Washington. Deși inspirat de sculptura elenistică monumentală recent descoperită Laocoon și fiii săi la Roma, Laocoon este un produs al manierismului , o mișcare artistică originară în Italia în timpul secolului al XVI-lea care a contracarat idealurile artistice ale Renașterii. Pictura lui El Greco se rupe în mod deliberat de echilibrul și armonia artei renascentiste cu atmosfera ei puternică emoțională și figurile distorsionate. Să revedem pictura…

 

 

Descriere. Pictura lui El Greco surprinde ultima luptă a lui Laocoon și a fiilor săi. Laocoon, figura centrală a picturii, se întinde în agonie pe stâncile întunecate și ondulate ale primului plan. Întins pe corpul prescurtat și mort al unuia dintre fiii săi, Laocoonul se lipește de viață în timp ce un șarpe îi mușcă capul. În stânga, fiul lui Laocoon, în picioare, se contorsionează de durere, zvârcolindu-se în timp ce un șarpe se aruncă spre abdomenul său. În dreptul scenei se află Apollo și Artemis , care urmăresc scena îngrozitoare care se desfășoară. În dreapta apare și o figură neterminată constând doar dintr-un cap și un picior. El Greco a denaturat regulile proporției, înfățișând personajele mitologice ca figuri alungite, contorsionate. Laocoon se întinde într-o poziție ciudată, întinzându-și în mod nefiresc piciorul în agonie spre corpul arcuit și încordat al fiului său. Figurile distorsionate, cu culoarea lor tulbure galbenă și verde, infuzează scena cu un sentiment de suferință și tulburare. Rocile întunecate și sinistre din prim-plan se adaugă atmosferei emoționale intense.

Fundalul. El Greco plasează subiectul clasic pe fundalul unei vederi sumbre a orașului Toledo. Folosirea Toledo de către El Greco ca fundal pentru descrierea morții lui Laocoon bazează pe folclorul local care arată că oamenii din Toledo au descins din troieni. În pictură, calul troian se deplasează spre oraș, o amintire a încercării eșuate a lui Laocoon de a-și convinge compatrioții de capcană. El Greco înfățișează orașul Toledo ca pe o lume a suferinței, folosind culoarea pentru a crea un sentiment de moarte. Linia înaltă a orizontului și figurile în picioare de la capetele picturii creează o compoziție verticală. Dominat de nuanțe turbulente de gri și nori învolburați, cerul amenințător planează asupra Toledo și creează un fundal ciudat care se adaugă la suferința primului plan.

Stilul. Ne reamintim că după pregătirea sa inițială ca pictor de icoane bizantin în patria sa, Creta, El Greco a studiat la Veneția și Roma, unde a experimentat tehnicile de compoziție venețiană „colorito” și renascentist. El Greco s-a mutat însă în Spania în 1576 și s-a stabilit la Toledo în 1577 ca pictor de biserici. În Toledo, El Greco și-a perfecționat stilul eclectic, devenind un artist de frunte în mișcarea manieristă și inaugurând Renașterea artistică spaniolă. Ambele stiluri sunt evidente în Laocoon , singura pictură a lui El Greco cu un subiect mitologic. Deși este clasic ca subiect, Laocoonul reflectă transformările politice, religioase și artistice ale societății post-renascentiste.

Detaliu

 

Deși intenția și mesajul lui El Greco sunt dezbătute, Laocoonul reflectă o influență manieristă clară. Manierismul, care a apărut în Italia în anii 1520, a reflectat frământările religioase ale Reformei protestante. Haosul și incertitudinea spirituală ale epocii i-au determinat pe pictorii manieristi să respingă echilibrul și proporționalitatea artiștilor din Înalta Renaștere precum Michelangelo și să înfățișeze în schimb figuri alungite. Manierismul a atins apogeul cu El Greco, așa cum se vede în figurile distorsionate și contorsionate ale lui Laocoon și fiii săi și hipereleganța zeilor din dreapta.

Infuzia de teme religioase intense, caracteristică operei lui El Greco în perioada sa spaniolă, poate fi văzută în Laocoon . În timp ce pictura poate fi o aluzie la tradiția locală sau un comentariu asupra Reformei, Laocoonul conține o atmosferă spirituală incontestabilă. Siluetele chinuitoare pe fundalul terifiant transmit o atmosferă emoțională intensă. Împerecherea temelor religioase profunde cu trăsăturile manieriste ar deveni o parte definitorie a artei renascentiste spaniole.

 

Există subiecte care i-au inspirat pe artiști de-a lungul istoriei artelor plastice…Laocoon este unul dintre acestea! Indiferent de stilul adoptat, de epocă, de autor dramatismul rămâne caracteristica dominantă…

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci