În anul 2000 PIB-ul României era de ordinul a 40 de miliarde de dolari. Anul acesta vom depăși 300 de miliarde de euro. Tot în anul 2000, totalul exporturilor României era de cca 10 miliarde de dolari. Anul trecut, în 2022, exporturile au fost de peste 90 de miliarde de euro. În anul 2004, punctul de pensie era 250 de lei, astăzi este 1785 lei. Salariul minim era de 400 de lei, astăzi este de 3 000 de lei. Salariul mediu net, deci fără efectele inflației, era de circa 250 de lei în anul 2000, astăzi este 4 000 lei. Paritatea puterii de cumpărare față de media UE era, în 2004, de 34%, astăzi este de peste 80%, ceea ce înseamnă că ne apropiem de media Uniunii Europene.

Cifrele sunt incontestabile și totuși, conform celui mai recent raport al Fundației Friedrich Ebert Stiftung, o proporție covârșitoare a populației României (78,7% dintre cei chestionați!!!) consideră că românii duceau o viață mai bună în comunism.

Deunăzi am încercat un mic experiment: mi-am întrebat prietenii virtuali de pe facebook dacă li se pare că ”acum” este mai bine decât „pe vremea lui Ceaușescu”, rugându-i să fie cât se poate de sinceri.

Câțiva, nu foarte mulți, s-au încumetat să răspundă, unii adăugând comentarii în josul postării, alții prin mesaje private, iar câțiva apropiați din viața reală chiar m-au sunat, să ne amintim împreună.

În mare, procentul celor care au evaluat pozitiv din punct de vedere social și economic perioada comunistă a rămas majoritar,  și asta în ciuda faptului că, o parte dintre ei, aceia care mi-au lăsat comentarii, nu au beneficiat de protecția anonimatului, asumându-și în mod deschis opiniile. Restul, cei care condamnă la modul absolut regimul de dinainte de 1990, au fost ceva mai puțini, dar mult mai pasionali, unii dintre ei revenind de mai multe ori și chiar luându-i la rost pe cei de o altă părere.

O doamnă (pe care, personal, o stimez enorm și îi sunt profund recunoscătoare pentru activitatea exemplară din perioada pandemiei), revoltată de comentariile care apreciau anumite aspecte pozitive ale comunismului, pomenea de cozile de la benzină, cartelarea uleiului, a untului, a zahărului, de închiderea circulației mașinilor pe timp de iarnă, oprirea curentului, frigul din case, lipsa de presiune la gaze, precum și de faptul că, dacă moșteneai o a doua casă erai nevoit să o vinzi, altminteri era confiscată de către stat. ”Ăștia cu comentariile pozitive pentru regimul trecut…. i-aș pune să trăiască o lună așa… că n-ar rezista nici două zile…”

Adevărul este că un număr prea mare de cetățeni români chiar trăiesc așa, și nu doar pentru o lună sau două de zile.

România este țara cu inegalitatea de venituri cea mai mare și cu cel mai mare indice de de privare socială și materială din Europa. Adică, există o mulțime de cetățeni români (conform statisticilor, majoritatea tineri), care nu își pot permite pantofi și haine noi. Nu mai departe decât în noiembrie, anul trecut, liderii sindicali din Poliție informau despre creșterea accentuată a așa numitelor ”furturi de subzistență”, de pe rafturi, din magazine. Adică se fură hrană și haine.

România e plină de oameni care doar uneori și cu mare greutate își pot cumpăra untul, uleiul, zahărul și carnea asigurate de regimul comunist în cea mai neagră perioadă a sa. Care nu pot accesa servicii medicale de bază și ai căror copii abandonează școala pentru că părinții lor nu-și pot permite să le cumpere cele necesare. Și pe care nu-i impresionează deloc faptul că pe vremea lui Ceaușescu nu era voie să ai două case.

Un alt tânăr amic virtual, pe care îl prețuiesc mult, scria că în anii ‘80 ”o călătorie de la Constanța la Iași sau la Timișoara era o aventură”.

Aveam 18 ani în 1982 și pot spune că nici vorbă de așa ceva. Am călătorit mult cu trenul, cu mașina sau cu avionul, fără nicio problemă. Biletele de tren costau puțin și România avea una dintre cele mai mari, mai dense și mai utilizate rețele de căi ferate din Europa.

Pentru avion aveai nevoie doar de buletinul de identitate, drumul de la, să zicem, Cluj sau Târgu Mureș la București dura 40 de minute, timp în care pasagerii abia apucau să savureze un coniac, o cafea și o țigară. Dar puteai călători și cu ”autostopul”, stabilind prețul călătoriei de comun acord cu șoferul care accepta să te ducă.

Mă opresc deocamdată aici cu comentarea răspunsurilor. Mi se pare evident că și atunci când ne judecăm propriul trecut, o facem inevitabil prin prisma unor experiențe strict personale și care, prin forța împrejurărilor, nu pot fi reduse la un numitor comun. Suntem diferiți și avem percepțiile diferite ale unor oameni cu abilități și traiectorii de viață diferite, aparținând unor medii și clase/pături sociale diferite. Atâta timp cât ne vom mărgini cu superioritate la propriul nostru adevăr personal, refuzând efortul de a ne înțelege semenii, haosul din societatea românească va continua să ne facă tuturor viața amară.

Pe de altă parte, faptul că după 33 de ani, și după toate prin câte am trecut, am început să discutăm pro sau contra unui regim în esența sa totalitar, și să ne certăm între noi pe această temă este, de fapt, una din dramele României și rana însângerată a celor care, în 1990, au sperat altceva.

De fapt, așa cum de altfel s-a mai scris, în imensa majoritate a cazurilor avem de-a face nu neapărat cu o evaluare pozitivă a regimului comunist, cât mai cu seamă cu o nemulțumire profundă față de prezent, cu o sancționare brutală a întregii clase politice post decembriste care, în ciuda creșterii economice reale, susținută de cifrele cât se poate de grăitoare pe care le-am prezentat la început, a izbutit să furnizeze doar pseudodemocrație, inegalități mari la venituri, educație și sănătate precare.

Și asta deoarece așa zisul ”model de dezvoltare românesc” a fost acela al capitalismului ”de cumetrie”, agregat pe vechile structuri de partid și de stat.

În 1990 – și nu spun acum nicio noutate – diversele găști și grupuri de interese din cadrul eșaloanelor doi și trei ale vechii puteri s-au dat de trei ori peste cap și s-au transformat în tot soiul de partide și organizații, desigur democratice, propovăduind ”economia de piață”. Membri acestei foarte vaste ”rețele” și-au construit averi mai mari sau mai mici prin parazitarea finanțelor statului, grație relațiilor și informațiilor privilegiate la care aveau acces. Și-au tras după după ei amicii și neamurile, oferindu-le sinecuri sau divese alte ponturi și înlesniri, au revendicat foste proprietăți mai mult sau mai puțin reale și au încheiat alianțe maritale reciproc avantajoase. Fete ale unor activiști din eșalonul doi, cărora silnicul regim ceaușist le oferise oportunitatea de a-și face rost de vile, mașini și vacanțe pe Coasta de Azur, au devenit brusc anticomuniste și credincioase catolice fervente (ortodoxia fiind prea plebee pentru gusturile lor rafinate). Apoi, învârtind rozarii, vituperând patetic împotriva lui Iliescu& comp. și revendicându-se direct de la deținuții de la Aiud, au sfârșit prin a se căsători cu beizadele ale unor foști mahări securiști ”marginalizați” de Ceaușescu (deci tot un fel de eroi), și au șters-o în străinătate, unde fac politică neoliberală și o duc bine merci până în zilele noastre.

Ceea ce vreau să spun este că, atunci când s-a împărțit prada, unii s-au aflat în locul și la momentul potrivit, acaparând (ei și urmașii lor), absolut totul, întocmai ca lăcustele. Ceilalți, care nu făceau parte dintre privilegiații orânduirii comuniste, cei împinși din diverse motive la marginea sistemului, o imensă parte pentru că îndrăzniseră să refuze diverse compromisuri, cum ar fi, de pildă, să devină turnători (sistemul de credit social nu este nici pe departe o invenție recentă), așadar cei care ”înainte” trăgeau targa pe uscat, au continuat (ei și urmașii lor), să facă același lucru, și după așa zisa revoluție anticomunistă din 1990.

Ca să parafrazez un binecunoscut cântec popular, ”când s-o-mpărțit norocu/ fost-au ei duși la lucru” și, acum, după 33 de ani de batjocură îndurată din partea unui sistem care s-a dovedit mai rapace decât cel anterior, pentru că a dat frâu liber lăcomiei și bestialității umane (înainte, chiar dacă puteai să furi, erai obligat să o faci cu măsură), acum, când nu mai pot plăti facturile și nu-și mai pot ține copiii la școală, își îngăduie, iată, neobrăzarea de a-și aminti cum, pe vremea lui Ceaușescu învățământul era gratuit și obligatoriu pentru toată lumea și cum își permiteau să meargă în fiecare vară la mare. Sau că eram mai omenoși ori, cel puțin, așa eram obligați să părem.

Toți cei care mi-au răspuns au apreciat pozitiv libertatea de expresie și cea de deplasare obținute după căderea lui Nicolae Ceaușescu. De fapt, visul celor care eram pe vremea aceea tineri era despre libertate. Eu, cel puțin, nu-mi amintesc să-mi fi dorit supermarketuri. Nici măcar nu știam ce-s alea.

Dar, oare, ce a mai rămas astăzi din frenezia anilor ’90? În realitate, treptat și aproape pe nesimțite, libertatea ne-a fost, de asemenea, tot mai îngrădită de de tot soiul de ”reguli” impuse de cine vrei și de cine nu vrei, pentru ca totul să culmineze cu ”aventura” ultimilor doi ani, în care drepturile și libertățile noastre au fost atacate la un nivel pe care Stalin și Ceaușescu n-au îndrăznit nici măcar să și-l imagineze vreodată. Poate doar Hitler să fi încercat la un moment dat ceva întrucâtva asemănător. Și nu e vorba doar despre România, este vorba despre o imensă parte a lumii care pare să derapeze accelerat înspre un soi de totalitarism, pe alocuri mult mai oribil decât totalitarismul ceaușist. Personal, mi-aș dori mult să nu fie decât un puseu de nebunie colectivă dar… rămâne de văzut.

Toate astea și multe altele pe care nu le pot enumera aici, că risc să nu mai termin niciodată, ne îndreptățesc să ne reevaluăm trecutul și da, să facem oricâte și orice fel de comparații. Pentru că atunci când o mare parte a societății îți spune că un regim dictatorial abominabil ca acela de care am scăpat în 1990 a fost, din unele puncte de vedere, mai bun decât cel actual, asta nu poate însemna decât că ai luat-o razna și că te apropii de fundătură. Și că băgând pumnul în gura oamenilor nu vei rezolva absolut nimic. De fapt, ai proceda exact așa cum a procedat Ceaușescu.

Nedeea Burcă