Anatol Lieven

În ultimii ani, mulți diplomați occidentali – ca să nu mai vorbim despre politicieni – par să fi uitat ce este diplomația. Diplomația nu înseamnă să fii de acord cu prietenii, ci să negociezi cu rivalii și, uneori, chiar cu inamicii. Ceea ce presupune să îi cunoști, pentru a încerca să le înțelegi obiectivele, viziunea asupra intereselor vitale ale propriilor țări și, pe cale de consecință, să știi când este posibil să ajungi la o soluție de compromis, și când nu. Și chiar dacă, uneori, ajungi la concluzia că nu există nicio soluție de compromis, o asemenea concluzie poate fi legitimă doar după ce, în prealabil, ai încercat să discuți.

Cu toate acestea, Occidentul preferă din ce în ce mai mult să adopte poziția conform căreia simpla întâlnire cu adversarii implică un fel de capitulare, fiind rodul unui inacceptabil compromis moral.

Așa se explică faptul că politicienii și comentatorii occidentali condamnă aproape la unison decizia austriecilor de a permite participarea parlamentarilor ruși la reuniunea OSCE de la Viena. Și asta chiar dacă guvernul austriac a subliniat că, în calitate de țară gazdă a sediului OSCE, Austria are obligația oficială de a proceda astfel.

Statele occidentale, inclusiv Austria, au condamnat, pe bună dreptate, invazia rusă în Ucraina, însă trebuie amintit că OSCE a fost creată în timpul Războiului Rece, ca un mijloc explicit de a angaja Moscova în discuțiile despre securitatea europeană. Participarea sovieticilor nu a fost întreruptă atunci când aceștia au invadat Afganistanul, după cum Rusia, Germania sau Franța nu au solicitat interzicerea participării americanilor și britanicilor ca urmare a invadării Irakului.

Austria este membră a Uniunii Europene dar, în condițiile tratatului din 1954, care a condus la retragerea forțelor de ocupație occidentale și sovietice din țară, nu a aderat la NATO sau la vreo altă alianță militară. A trimis ajutoare economice și umanitare Ucrainei, dar niciun ajutor militar.

Austria găzduiește sediul OSCE ca urmare a acestei neutralități. Care a permis chiar și înainte de asta ca Viena să devină un loc foarte util pentru contacte și discuții între Uniunea Sovietică și Occident – iar acest lucru a fost considerat avantajos de către guvernele occidentale. În timpul Războiului Rece, când Uniunea Sovietică era un sistem închis, cultivarea contactelor era deosebit de dorită de guvernele și experții occidentali, care încercau să capete cât mai multe informații despre un tărâm cvasi-necunoscut. Prin urmare, Viena devenise un adevărat paradis al spionilor de ambele părți.

Guvernele occidentale sunt libere să aplice sancțiuni individuale dar trebuie spus că acestea nu au o bază mai largă în dreptul internațional și, așa cum o demonstrează și cazul de față, ele au tendința de a se extinde și în țările terțe, care nu le-au impus, prejudiciind relațiile cu acestea.

Aceste sancțiuni sunt extrem de iritante pentru multe țări din întreaga lume (inclusiv aliate, precum India), care le percep ca pe o aroganță morală și o moștenire a imperialismului occidental, a cărui amintire anulează, de fapt, pretențiile de superioritate morală ale vesticilor. Așa cum scria fostul ministru de externe indian Shivshankar Menon:

”Alienate și resentimentare, multe țări în curs de dezvoltare observă că războiul din Ucraina și rivalitatea Occidentului cu China distrag atenția de la problemele urgente precum datoriile, schimbările climatice și efectele pandemiei.”

Întâlnirile pe teren neutru ar putea fi benefice chiar și dacă NATO s-ar afla în război direct cu Rusia. Dar administrația Biden a precizat clar că nu dorește ca ajutorul oferit Ucrainei să degenereze într-un asemenea conflict. Președintele Biden și alți oficiali, atât americani cât și europeni, și-au declarat de asemenea convingerea că, în final, va fi necesară o formă de acord negociat cu Rusia, deși în condiții avantajoase pentru Ucraina.

Așa stând lucrurile, nu poate exista niciun argument (legal, moral sau practic) care să-i poată împiedica pe politicienii ruși să meargă la Viena, să spună ce îi frământă și să asculte, la rândul lor, frământările occidentalilor. Ne plătim diplomații pentru ca aceștia să practice diplomația și nu să se comporte – vorba austriecilor – ca niște leberwursti ofuscați.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Anatol Lieven este director al Programului Eurasia la Quincy Institute for Responsible Statecraft. A fost profesor la Universitatea Georgetown din Quatar și la Departamentul de Studii despre Război al King’s College din Londra. Este membru al comitetului consultativ al Departamentului Asia de Sud al British Foreign and Commonwealth Office. Este licențiat și doctor al Cambridge University din Anglia. Din 1985 până în 1998, Anatol Lieven a lucrat ca jurnalist britanic în Asia de Sud, fosta Uniune Sovietică și Europa de est, acoperind războaiele din Afganistan, Cecenia și sudul Caucazului. Din 2000 până în 2007 a lucrat la diverse think tank-ri din Washington DC. Lieven este autorul mai multor cărți despre Rusia și vecinii săi, printre care: The Baltic Revolutions: Estonia, Latvia, Lithuania and the Path to Independence și Ukraine and Russia: A Fraternal Rivalry. Ultima sa carte ”Climate Change and the Nation State a fost publicată în martie 2020, de Editura Penguin, în Marea Britanie și Oxford University Press în SUA.