În primăvara acestui an, Bloomberg publica un editorial care teoretiza faptul că apariția continuă a unor noi și noi variante ale virusului sars-cov-2 va sfârși prin a împiedica revenirea noastră la ”normal”, adică recuperarea libertății (oricum relative) pe care o aveam în viețile noastre pre-covid.

Criza actuală este, însă, doar cea mai recentă dintr-o lungă serie de crize care, toate, par să conducă la aceeași concluzie: drepturile noastre devin, pe zi ce trece, un lux pe care nu ni-l mai putem permite.

Ne amintim foarte bine ceea ce ni s-a spus după 11 septembrie 2001, anume că lumea s-a schimbat iremediabil, iar cetățenii țărilor est-europene, foste comuniste, au avut toate motivele să tresară suspicioși: se vorbea din nou despre ascultarea telefoanelor, controlul corespondenței sau al tranzacțiilor financiare.

De dragul ”siguranței”, occidentalii s-au conformat rapid, în vreme ce elitele noastre politice și intelectuale au preluat, ca de obicei, cuvânt cu cuvânt discursul vesticilor și aproape nimeni n-a mai îndrăznit să pună sub semnul întrebării paradigma oficială.

Văzând, probabil, bunăvoința, dacă nu chiar zelul oamenilor de a face pe placul dreptei politice în ”războiul împotriva terorismului”, stânga occidentală și-a pus în scenă propria psihodramă, anume ”lupta împotriva schimbărilor climatice”, prilej pentru tot soiul de limitări și interdicții, începând cu reglementarea puternică a industriei și sfârșind cu interzicerea mașinilor pe benzină, a călătoriilor cu avionul și chiar a consumului de carne.

Est europenii, care înțeleg foarte bine atât ce înseamnă criza energetică sau foamea, cât și unde pot duce constrângerile unui stat abuziv, au ciulit iarăși urechile, dar numai ungurii și polonezii au îndrăznit să obiecteze împotriva unor politici dezastruoase pentru calitatea vieții cetățenilor obișnuiți. ”Calea” românilor fiind mult mai interesantă: ei, sau mai degrabă ”serviciile” lor, au încercat și continuă să încerce controlul filonului politic naționalist și suveranist, astfel încât toate partidele românești să fie reduse la o masă amorfă, capabilă doar să maimuțărească ceea ce se întâmplă în vest și mai cu seamă peste ocean.

Apogeul ambiției guvernanților noștri așa ziși de dreapta de a imita pas cu pas măsurile de criză ale stângii occidentale (și în mod special pe cele ale administrației americane) a fost însă atins în timpul crizei covid a cărei narațiune principală a avut câteva caracteristici comune tuturor crizelor precedente: 1) atacarea drepturilor și libertăților fundamentale ale populației, 2) predicții terifiante, cel mai adesea fantasmagorice și 3) totala ineficiență a soluțiilor propuse.

Să ne reamintim: George Bush susținea că Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă, capabile să lovească New-Yorkul în 45 de minute. Motiv pentru care a creat Departamentul pentru Securitate Internă și Administrația pentru Securitatea Transporturilor. Acum știm că nu existau arme de distrugere în masă în Irak, iar TSA nu a prins niciodată vreun terorist.

Previziunile privitoare la catastrofele ecologice s-au dovedit de asemenea cât se poate de aiuristice.

”Trotinetiștii” de azi n-au cum să-și amintească prezicerile sumbre, nicicând materializate, ale ecologiștilor de la începutul anilor ‘70, cărora conducerea de atunci a României, ocupată cu industrializarea, nu avea niciun interes să le dea amploare, noi fiind ținuți la curent exclusiv de Radio Europa Liberă și Vocea Americii.

Posturi care, spre sfârșitul anilor ‘90, ne-au reprodus și vorbele unui înalt oficial ONU, de părere că, dacă tendința de încălzire globală nu va fi inversată până în anul 2000, națiuni întregi vor fi pur și simplu șterse de pe fața pământului.

Îmi amintesc că tocmai atunci România era cuprinsă de un ger de crăpau pietrele și nămeții de pe marginea șoselelor ne ajungeau până mai sus de brâu, așa că puțină încălzire globală mi se părea chiar tentantă, cu atât mai mult cu cât temperatura din apartamente nu depășea niciodată 15-16 grade.

Pentru noi, cei de atunci, era limpede că toate prostiile astea vin dintr-o lume paralelă cu realitatea (sau, cel puțin, cu realitatea noastră), astfel încât n-am dat importanță nici profețiilor aceluiași individ conform cărora temperatura Pământului va crește cu aproximativ șapte grade, în următorii 30 de ani.

Mai recent, Alexandra Ocasio Cortez a prezis sfârșitul lumii peste 12 ani, după ce Al Gore, avertizase, încă din 2006, că ne aflăm deja pe un drum fără întoarcere.

Ca și în cazul războiului împotriva terorismului, „lupta împotriva schimbărilor climatice” ne cere să renunțăm nu doar la la bruma de industrie pe care încă o mai avem, ci și la libertatea noastră, de dragul unor soluții lipsite de orice noimă. Pentru că Marile Puteri (mai ales China, dar și Germania sau Rusia, mai puțin SUA, care a luat-o deja iute la vale pe toboganul unei ideologii autodistructive) nu vor consimți niciodată să-și facă seppuku de dragul unor zăltați care le cer să-și ucidă popoarele de frig și de foame, ”pentru a salva lumea” de o amenințare ale cărei baze sunt aproape exclusiv ideologice, fanteziste. Politicienii noștri sunt însă dispuși să renunțe la orice, numai să nu piardă osul  și grația stăpânilor din afară.

Cel mai recent remake al acestui film de groază fiind criza covid.

Care este, incontestabil, un agent patogen periculos, despre care se spune că a ucis mai mulți oameni decât cele mai teribile epidemii de gripă din ultimele decenii. Dar nu putem ști sigur, câtă vreme oficialii au schimbat metodologia de determinare a decesului și au făcut tot posibilul pentru ridicarea acestei amenințări la proporții pur și simplu apocaliptice. Iar comunicările lor despre noua viroză frizează deseori nebunia.

Poți răspândi virusul după ce ai fost vaccinat sau ai dobândit imunitate naturală? Cu ce probabilitate? Una mai mare sau doar identică cu aceea a răspândirii altor agenți patogeni în condiții similare? De ce tratăm oamenii care au imunitate altfel decât am făcut-o în timpul altor pandemii, unele chiar mai periculoase, din trecut? De asemenea, pot oare asimptomaticii răspândi virusul – un pilon cheie al argumentelor pentru lockdown – și, din nou, cât de probabil este acest lucru?

În SUA, pe care o maimuțărim până la epuizare, teoria conform căreia infecția covid 19 ar putea fi răspândită de persoanele asimptomatice s-a bazat inițial pe cazul unei singure femei despre care se presupunea că a infectat alte patru persoane, fără a prezenta niciun simptom. Dar, desigur, atât i-a trebuit lui Anthony Fauci! Nimeni nu o întrebase pe femeia în cauză dacă nu avusese cumva, la momentul respectiv. Iar când s-a dovedit că da, studiul a fost retras. Un studiu ulterior nu a legat niciun caz covid de purtătorii asimptomatici și încă un altul, a concluzionat, după aceea, că transmiterea bolii de către asimptomatici ”nu este un factor principal de răspândire”.

Cu toate acestea, politicile bazate pe lockdown-uri și obligativitatea măștilor au rămas în vigoare.

În ceea ce ne privește pe noi, românii, am internat chiar cu forța o mulțime de oameni sănătoși dintre care nu știm câți s-au infectat cu nosocomiale sau covid, murind cu zile în urma politicii demente a ministrului Tătaru, supervizat de Ludovic Orban, pe atunci prim ministru, dar care astăzi pozează zor nevoie mare în Albă ca Zăpada.

Din nou și din nou, guvernanții exagerează crizele pentru a speria populația (apropos, vă mai aduceți aminte de securiștii care ar fi otrăvit apa la Revoluție și de teroriștii care trăgeau din toate pozițiile?) și propun soluții nefuncționale care, însă, grevează asupra libertății noastre.

Suferință în van, fără niciun fel de alt câștig decât calmarea, altminteri foarte aproximativă, a celor care își deghizează propriile spaime insuportabile în ”spirit civic” și grijă pentru bunicile altora.

Oare de câte repetări ale acestui ”exercițiu” va mai fi nevoie până când ne vom încumeta, în sfârșit, să ne întrebăm de ce, întotdeauna,  absolut orice s-ar întâmpla, problema cea mai mare o reprezintă drepturile și libertățile noastre?

Nedeea Burcă