Noua stea a presei franceze este un elev de la Liceul Jacques-Decour din al nouălea arondisment al Parisului, numit simplu, Elwan.

Elwan a devenit cunoscut luna aceasta datorită unui interviu de două minute acordat unui jurnalist/influencer de dreapta, care s-a viralizat rapid, depășind 8 milioane de vizualizări pe X în aceeași zi (versiunile editate au strâns în total peste 11 milioane de vizualizări pe TikTok). În acest interviu, oamenii nu au văzut doar un elev care exprima clar revendicările protestatarilor  și aborda teme politice și sociale clasice de stânga, ironizând, totodată, un adversar politic. Au văzut un copil cu părul blond aranjat perect, cu o kefie împăturită atât de îngrijit sub guler încât părea o eșarfă discretă, aproape invizibilă—și, mai presus de toate, un copil a cărui limbă franceză era impecabilă, chiar ușor arhaică. Pe X, a primit rapid porecla Antoine Doinel, după personajul adolescent din filmul lui François Truffaut, Les 400 Coups, lansat în 1959. Alții l-au comparat cu studenții culți de la Sorbona din mai 1968—o epocă în care numărul înscrierilor la facultățile de litere și filosofie din întreaga țară a crescut de mai bine de două ori.  Cu alte cuvinte, motivul principal al faimei subite a lui Elwan nu se datorează faptului că el întruchipează spiritul actual al protestelor, ci tocmai faptul că nu o face.

Franța este acum o țară în care nimeni nu mai respectă un președinte aflat la final de mandat, nici instituțiile ruginite ale celei de-A Cincea Republici și în care, oricine ar fi peste opt luni  viitorul președinte, el își va adjudeca victoria într-un peisaj politic fără rivali majori. Dar este și țara în care La Bataille de Gaulle — filmul  nostalgic și antiamerican în două părți, despre faptele de vitejie ale generalului din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial— a strâns o audiență de aproape 6 milioane de privitori, în ciuda faptului că presa l-a ignorat cu obstinație. (În luna noiembrie, va fi lansat și în Statele Unite).

”Liceenii francezi se trezesc în fiecare dimineață într-o țară care, în acest moment, pare să nu mai fie deloc guvernată”

După Cel De-al Doilea Război Mondial, De Gaulle a fost cel care, cu ajutorul ministrului culturii, scriitorul André Malraux, a reușit să construiască ficțiunea potrivit căreia Franța se număra printre învingătorii conflictului, la egalitate cu Statele Unite, Marea Britanie și URSS, deși fusese condusă timp de patru ani de un guvern colaboraționist, pro-nazist. Și tot De Gaulle a fost cel care, cu un an înainte de lansarea filmului Les 400 Coups, a fondat cea de-A Cincea Republică. Anul 1958 a marcat, de asemenea, începutul Războiului din Algeria, al cărui deznodământ avea să confirme, cinci ani mai târziu, sfârșitul inevitabil al imperiului francez, urmat de debutul „politicii arabe” a țării, menite să înlocuiască imperiul și să asigure aprovizionarea cu petrol și gaze din fostele colonii, precum și corespondentul pe plan intern al acestei noi diplomații,  anume așa numita ”politică de imigrație”.

Iar astăzi, după șase decenii…

Franța numără astăzi peste 3 milioane de studenți — față de 500.000 în 1968 — însă, potrivit ultimelor date publicate în septembrie anul trecut de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, aceștia au obținut cele mai mici scoruri înregistrate vreodată de la lansarea studiului, acum 26 de ani. (Din 2022 până prezent, punctajele la matematică au scăzut cu 16%, iar cele privitoare la înțelegerea unui text citit cu 18%.) Conform OCDE, acest declin nu poate fi atribuit imigrației ca atare. El afectează toate mediile sociale, atât elevii buni, cât și pe cei slabi, în timp ce decalajul dintre elevii proveniți din familii de imigranți și ceilalți a rămas stabil din 2015 încoace.

Procentul de promovabilitate la examenul de bacalaureat, instituit de Napoleon în 1808, este de aproape 90% — un procent absurd, care îi pune sub semnul întrebării valoarea, ca să nu spunem mai mult. În orice caz, acesta nu mai funcționează ca un criteriu de selecție pentru programele de învățământ superior destinate clasei muncitoare și păturilor modeste ale clasei de mijloc.

În ultimii ani, acest proces s-a mutat pe Parcoursup, o platformă web creată de guvern, a cărei lipsă de transparență stârnește revoltă în rândul actualilor protestatari. Printre celelalte motive de nemulțumire se numără supraaglomerarea claselor și starea degradată a infrastructurii din numeroase licee. Unele sunt lipsite de încălzire adecvată iarna, sau de aer condiționat în timpul valurilor de căldură; altele sunt invadate de șobolani și gândaci. În unele unități, cursurile se desfășoară luni la rând fără profesori. Niciuna dintre aceste reclamații nu poate fi contestată. Și nici nu reprezintă o noutate. Situația este dezastruoasă de ani de zile, dar când datoria națională depășește 4 trilioane de dolari (119% din PIB), iar plățile anuale pentru dobânzi trec de 80 de miliarde de dolari — devenind cea mai mare cheltuială din bugetul național, înaintea apărării și a educației —, lucrurile nu pot decât să se înrăutățească.

Peste toate acestea planează perspectiva viitoarelor alegeri prezidențiale — un moment al promisiunilor despre care toată lumea știe că nu vor fi respectate. „Există o legătură directă între ritualul francez al alegerilor prezidențiale din A Cincea Republică și datorie”, declară politologul Dominique Reynié, directorul think tank-ului Fundația pentru Inovare Politică (Fondapol):

”A Cincea Republică impune un regim prezidențial în care fiecare candidat la președinție trebuie să se încadreze într-o narațiune lirică potrivit căreia, odată ales, el și numai el va fi capabil să înfăptuiască miracole, restaurând un sistem puternic de protecție socială. Această abordare a funcționat câtă vreme țara a fost prosperă, însă cu prețul unei datorii care a fost, an de an, ascunsă sub preș. Or, în vremuri de criză sau de schimbare, cum sunt cele de astăzi, acest ritual al alegerilor prezidențiale devine o otravă — o otravă care nu face decât să sporească deopotrivă, atât cheltuielile ineficiente, pe termen scurt, cât și neîncrederea generală în sistemul politic, pe termen lung.”

Pe măsură ce regimul prezidențial își pierdea din eficiență, el alimenta un narcisism tot mai exacerbat, aproape mistic, din partea candidaților și președinților succesivi — o dinamică toxică ce, încă de la începutul anilor ’80, a subminat deopotrivă dreapta și stânga. Faza terminală a acestui narcisism este reprezentată astăzi, bineînțeles, de președintele Emmanuel Macron. Acesta a venit la putere în 2017 convins că geniul său politic de outsider distrusese sistemul — când, în realitate, victoria sa semnaliza doar că sistemul era deja mort.

Ulterior, a avut tot timpul să-și realizeze greșeala, cu atât mai mult după decizia sa necugetată, din vara anului 2024, de a convoca alegeri parlamentare anticipate, care i-a condamnat restul președinției la o impotență totală, blocând, totdată, complet, viața parlamentară. (Deloc surprinzător în acest context, niciunul dintre cele două partide politice franceze care mai sunt active la data redactării acestui text nu s-a aflat vreodată la guvernare – nici  formațiunea de drepta Rassemblement National, condusă de Marine Le Pen, și nici mișcarea de stânga La France Insoumise, condusă de Jean-Luc Mélenchon.)

Ca urmare a acestei ruine politice și economice, liceenii francezi se trezesc în fiecare dimineață într-o țară care, în acest moment, pare să nu mai fie deloc guvernată, doar pentru a frecventa școli aflate în paragină și a promova examene a căror valoare este, în cel mai bun caz, îndoielnică. Ei continuă să fie marcați de experiențele din perioada pandemiei, au în față perspectiva unor diplome fără acoperire într-o lume reconfigurată de inteligența artificială și  riscă să fie stigmatizați drept analfabeți. (Potrivit eseistului și profesorului de limba franceză Mathieu Roger-Lacan, o treime din populație se încadrează în această categorie; ca pretutindeni, analfabetismul este deosebit de accentuat în rândul tinerilor, unde scăderea nivelului de înțelegere a textului citit — diagnosticată de testele PISA — a fost agravată, de la apariția rețelelor sociale și a telefoanelor mobile, de o dificultate crescândă de a se concentra asupra textelor lungi.) Peste toate acestea, la începutul lunii septembrie a acestui an, telefoanele mobile au fost interzise în licee. Conform unui profesor anonim, într-un articol publicat de revista Le Grand Continent, revoltele actuale ar putea conține „un reflex” tipic dependentului care își dorește cu disperare doza și devine agitat pentru că nu a primit-o, dar este la fel de posibil ca, ridicându-și privirea de pe ecrane, liceanul francez să fi devenit brusc conștient de o situație care i s-a părut, dintr-odată, de neîndurat.

Marc Weitzmann (născut în 1959, la Paris) este unul dintre cei mai apreciați scriitori, eseiști și jurnaliști culturali din Franța contemporană. Este realizatorul și prezentatorul emisiunii culturale și de idei Signes des temps, pe postul național France Culture. Colaborează frecvent cu publicații internaționale și franceze importante, precum Tablet Magazine, Le Monde, Les Inrockuptibles sau Le Grand Continent. S-a remarcat prin analize critice profunde privind radicalizarea politică și religioasă, noul antisemitism, fracturile sociale din Franța și declinul instituțiilor Republicii A Cincea. Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale de investigație politico-sociologică este Un temps pour haïr (2018), dedicată surselor urii și extremismului în societatea franceză. A publicat numeroase romane apreciate de critică, precum Chaos (1997), Mariage blanc (2000), Fratricide (2006) sau Une place dans le monde (2021). Stilul său literar și publicistic combină investigația jurnalistică de teren cu un ton analitic, incisiv și reflexiv.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Toate linkurile de verificare a informației pot fi accesate de pe articolul după care s-a făcut traducerea.

Imagine generată de Gemini