Ted Snider

Explozia gazoductelor Nord Stream, din septembrie 2022, a fost unul dintre cele mai spectaculoase acte de terorism politic și de mediu din istorie.

În zilele imediat următoare atacului, care a întrerupt aprovizionarea cu gaze a Germaniei (și a întregii Europe), eliberând cantități enorme de gaz metan în atmosferă, Occidentul a acuzat Rusia. ”Nimeni de pe partea europeană a oceanului nu crede că avem de-a face cu altceva decât cu un sabotaj rusesc”, a spus un înalt oficial european de mediu. Secretarul american pentru Energie, Jennifer Granholm a presupus, la rândul ei, imediat, că, ”probabil”, este vina Rusiei.

Totuși, investigațiile efectuate de Suedia, Danemarca și Germania, țări aflate în preajma locului exploziei, nu au izbutit să conducă la niște concluzii tranșante.

Apoi, pe 21 decembrie 2022, The Washington Post a relatat că, după luni de investigații, nimic nu sugerează responsabilitatea Rusiei. Mai precis,  ”23 de oficiali cu grad diplomatic și ai serviciilor de informații, din nouă țări”, au fost de părere că ”în acest moment, nu există nicio dovadă că Rusia s-ar fi aflat într-adevăr în spatele acestui sabotaj”. ”Chiar și cei care beneficiază de informații din interior cu privire la detaliile criminalistice nu leagă în mod concludent, Rusia de atac”. Pentru ca, imediat după aceea, The Wall Street Journal să relateze, la rândul său, că ”anchetatorii din SUA și Europa au sentimentul din ce în ce mai puternic că sabotajul nu este nici opera Kremlinului și nici a vreunei agenturi pro-rusești.

Pe 8 februarie, jurnalistul de investigație Seymour Hersh a publicat o relatare detaliată a acestei adevărate ”declarații de război” care a fost atacul asupra conductelor Nord Stream, concluzionând că agresiunea a fost opera SUA.

O lună mai târziu, New York Times a publicat o narațiune diferită, care atribuie responsabilitatea unui ”grup pro-ucrainean”. Povestea este atât de subțire și de vagă în detalii, surse și referințe încât pare surprinzător că a îndeplinit criteriile necesare publicării. Singurul lucru foarte bine făcut fiind distragerea atenției de la concluziile lui Hersh.

De altfel, The Times nu respinge relatările acestuia ci, menționându-i pentru prima dată articolul, precizează doar că, atunci când și-a construit argumentația, el ”a citat amenințările președintelui Biden de a pune capăt Nord Stream 2, și alte declarații similare ale unor înalți oficiali americani”. Prezentarea expunerii lui Hersh ca fiind concepută doar pe baza acestor declarații publice trece cu vederea detaliile ample care i-au fost furnizate jurnalistului ”de o sursă care poseda cunoștințe directe privitoare la punerea la cale a operației.”

Apoi, Hersh a fost învinuit că se bazează doar pe acea singură sursă. O acuzație de asemenea nedreaptă, având în vedere legendara reputație a investigațiilor sale, dar și perfidă, câtă vreme, chiar dacă povestea i-a fost relatată de un informator, datele ei au fost confirmate și de alții. Jurnalistul a explicat toate astea foarte limpede, accentuând și ulterior, într-un interviu, că ”oamenii din fruntea companiilor care construiesc conducte cunosc povestea. Nu am aflat-o de la ei, dar am înțeles imediat că ei știu.”

Relatarea din Times conține mai multe necunoscute decât relatarea lui Hersch. Conform acesteia, ”oficialii americani au spus că nu știu mare lucru despre făptuitori și despre afilierile lor”. Serviciile de intelligence ”nu specifică membrii grupului sau pe cei care au condus sau plătit operațiunea”.

Dar cumva, chiar fără a ști prea multe despre făptuitori, afilierea lor, cine a condus și cine a plătit operațiunea, oficialii americani sunt încrezători într-un singur lucru: anume că, așa cum arată The Times chiar la începutul articolului, ”nu există dovezi ale implicării în operație a președintelui Volodimir Zelenski al Ucrainei sau a locotenenților săi. Sau că făptașii ar fi acționat sub îndrumarea oricărui alt oficial al guvernului ucrainean”.

Dar nicio dovadă nu este o dovadă. Iar mai jos, în articol, sunt relatate spusele oficialilor americani, conform cărora ”nu există concluzii ferme în acest sens”, rămânând deschisă posibilitatea ca operațiunea să fi fost efectuată în secret de către o forță proxi în legătură cu guvernul ucrainean, sau cu serviciile sale de securitate”. Ei spun, de asemenea, că ”este posibil ca făptașii să fi beneficiat, în trecut, de pregătire guvernamentală specializată”.

De asemenea, ”oficialii americani” au mai declarat pentru The Times că ”mai există, încă, lacune enorme în ceea ce știu agențiile americane de spionaj și partenerele lor europene cu privire la ceea ce s-a întâmplat”. Nici măcar nu este clar câtă credibilitate acordă relatării sabotajului: cei ”care au fost puși la curent cu informațiile secrete” au recunoscut sub pecetea anonimatului că, ”în privința greutății care ar trebui pusă pe acestea, punctele lor de vedere rămân împărțite”.

Chiar în ziua apariției relatării din The Times, Die Zeit anunța că investigațiile comune ale mai multor publicații germane au condus la concluzia că ”urmele arată înspre Ucraina”.

Conform variantei germane, dovezile care înainte vreme indicau fără echivoc o operațiune masivă efectuată de un actor de stat, semnalau, de acestă dată, o acțiune discretă, a șase persoane care închiriaseră un iaht ”de la o companie cu sediul în Polonia” dar, deținută, pasămite, de doi ucraineni”.

La fel ca povestea din The New Yok Times, cea germană conține, de asemenea, mai multe incertitudini decât certitudini. ”Naționalitatea făptuitorilor este neclară”, iar ”ancheta ”nu a scos încă la iveală nicio dovadă cu privire la cei care au comandat atentatul”. Deși unele ”urme conduc înspre Ucraina, anchetatorii nu au izbutit încă să afle comanditarul presupusului grup de autori”.

A doua zi, pe nepusă masă, The Times of London a făcut public faptul că, la o săptămână după explozie, NATO poseda deja informații conform cărora atacul ar fi fost efectuat ”de o întreprindere privată originară din Ucraina”. Asemenea relatărilor precedente, americană și germană, cea britanică spunea că ”sponsorul privat” al acțiunii ar fi fost ”un ucrainean neafiliat guvernului președintelui Zelensky”.

Serviciile secrete germane nu împărtășesc, însă, aceste concluzii ale presei. Conform afirmațiilor Die Zeit, un purtător de cuvând al guvernului german a declarat Consiliului de Securitate al ONU că investigațiile Germaniei, Suediei și Danemarcei sunt în desfășurare și nu există deocamdată rezultate”.

În reflectarea proprie a chestiunii, The Washington Post spune că ”relatările nu sunt concludente”. The Wall Street Journal este de părere că ”informațiile SUA nu sunt definitive”. Așa că lumea nu știe ce să mai creadă. Ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a pus întrebări cu privire la posibilitatea unei operațiuni sub pavilion fals, precum și la posibilitatea de a discerne dacă a fost vorba despre un grup ucrainean care a acționat cu sau fără știrea guvernului”. ”Ca atare – a spus el – mă abțin de la concluzii premature”.

Rusia a considerat relatarea ca fiind ”greu de crezut”. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a spus că operațiunea ”era prea dificilă, situându-se în sfera abilităților unui serviciu de informații bine pregătit, condus de stat”. Fostul președinte rus și actualul vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, Dmitri Medvedev, a vorbit despre ”chestiuni sfruntate, de film de categoria B, cu rating scăzut”, menite să păcălească europenii. Iar Peskov crede că au fost concepute pentru a umbri relatările lui Hersh.

Este important să înțelegem dacă sabotajul a fost opera SUA, așa cum conchide Hersh, sau a Ucrainei, după cum concluzionează relatarea germană și cea britanică. În ceea ce privește Germania (și Europa, în general) este însă și mai important faptul că, în acest moment, trebuie să aleagă între două variante, fiecare implicând o semnificație și un pericol aparte.

Anume, fie că au fost trădate și sacrificate de SUA, care a aruncat în aer gazoductul, întrerupându-le aprovizionarea cu energie, pentru a le determina să se angajeze pe deplin în regimul de sancțiuni, fie de Ucraina, țara pe care se străduiesc să o finanțeze și o înarmeze cu orice preț. Prima variantă ar putea influența puternic viitorul politicii externe europene, iar cea de-a doua ar putea avea consecințe grave asupra actualei strategii de înarmare și susținere a Ucrainei.

Chiar dacă serviciile de informații au dreptate insistând că sabotajul a fost efectuat independent de guvernul de la Kiev, acest lucru nu este foarte important pentru Germania. Câtă vreme autorii rămân necunoscuți, dezmințirile Ucrainei pot avea o însemnătate foarte redusă.

S-ar putea, de asemenea, ca intelligence-ul american să nu știe mare lucru despre implicarea Kievului. The New York Times raportează că ”oficialii și agențiile de informații americane recunosc că au o vizibilitate limitată asupra luării deciziilor ucrainene”.

Americanii au fost însă suspicioși atunci când Ucraina a dezmințit implicarea sa în alte acte recente de sabotaj.

Atunci când, în august 2022, o mașină-bombă a explodat lângă Moscova ucigând-o pe Daria Dughina, Ucraina a negat orice implicare. Dar, în octombrie, The New York Times a relatat că ”serviciile de informații ale SUA cred că anumite părți ale guvernului ucrainean au autorizat atacul care a ucis-o pe Daria Dughina, fiica unui proeminent naționalist rus…” Această evaluare a fost împărtășită guvernului SUA care ”a admonestat oficialii ucraineni cu privire la asasinat”.

Pe 2 martie, două sate din regiunea de graniță Bryansk au suferit un atac care a ucis cel puțin două persoane. Responsabilitatea a fost revendicată de un grup naționalist de extremă dreaptă numit Corpul Voluntarilor Ruși. Ucraina a negat sprijinirea directă a grupului și, potrivit The Times, ”a negat cu fermitate că ar fi avut cunoștință de orice atac”. Dar, fondatorul Corpului, care poartă atât numele de Denis Nikitin cât și pe cel de Denis Kapustin, a insistat că ”raidul transfrontalier pe care l-a desfășurat avea sprijinul Kievului”. El a declarat pentru The Financial Times că autoritățile ucrainiene au aprobat atacul. ”Da, desigur, această acțiune a fost convenită”, a spus el, ”altminteri nu s-ar fi putut întâmpla”. Și a continuat spunând că ”dacă nu l-aș fi coordonat cu nimeni [din armata Ucrainei]… cred că am fi fost pur și simplu distruși”.

Germania (și întreaga Europă) se confruntă cu două posibile concluzii privitoare la cine anume a aruncat în aer gazoductele Nord Stream.

Ambele sunt tulburătoare și primejdioase. Ambele vor avea consecințe profunde, influențând politica externă a Europei și viitoarele ei parteneriate.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Ted Snider are o diplomă de licență în filosofie și scrie despre istoria și politica externă a SUA.