Particularitatea cea mai frapantă a Moscovei de astăzi este, probabil, calmul ei. Este un oraș care a rămas aproape neatins de război și, într-adevăr, până nu porniți televizorul – unde propaganda este omniprezentă – cu greu ați putea să vă dați seama că undeva, pe aproape, se desfășoară un conflict militar.

Orice prejudiciu economic cauzat de sancțiunile occidentale a fost compensat de numărul mare de ruși bogați pe care tocmai aceste sancțiuni i-au determinat să se întoarcă în țară. La Moscova și Sankt Petersburg recrutările au fost limitate în mod deliberat, iar acest lucru, împreună cu unele măsuri represive, explică numărul mic și lipsa de vlagă a protestelor tinerilor educați. Cum nu se mai tem de recrutare, mulți dintre moscoviții tineri care fugiseră din Rusia s-au întors, de asemenea, acasă.

În ceea ce privește magazinele din centrul orașului, nu aș putea spune dacă gențile Louis Vuitton pe care le-am văzut sunt autentice, sau doar imitații chinezești, dar nu lipsesc. Și, mult mai important, Rusia de după declanșarea războiului demonstrează ceea ce și Germania a înțeles cândva, iar Europa ar face bine să priceapă și ea, cât mai curând: anume, că într-o lume incertă este într-adevăr foarte important să-ți poți cultiva singur hrana.

În provincii se pare că lucrurile stau, totuși, altfel. Acolo, încorporarea obligatorie și numărul mare al victimelor au generat multă suferință. Acest lucru a fost însă echilibrat de faptul că provinciile industriale au cunoscut un boom economic uriaș cauzat de cheltuielile militare, iar salariile sunt în creștere din pricina lipsei forței de muncă. Poveștile despre lucrătorii tehnici până în 70 de ani care au fost rechemați la muncă abundă – aceștia au acum venituri mai bune, recăpătându-și, totodată, respectul de sine pierdut odată cu prăbușirile anilor 90. Așa cum i-am auzit spunând pe mulți ruși: ”războiul ne-a obligat în sfârșit să facem multe dintre lucrurile care ar fi trebuit făcute încă de atunci”.

Cel puțin la Moscova există, totuși, puțin entuziasm pentru război. Atât sondajele de opinie, cât și propriile mele conversații cu elitele ruse, sugerează că majoritatea rușilor nu doresc să lupte până la victoria deplină (indiferent ce ar însemna aceasta) și își doresc o pace de compromis. Dar până și marile majorități se declară împotriva capitulării și se opun retrocedării oricăreia dintre cele cinci provincii ”anexate” de Rusia.

În cazul elitelor, dorința pentru o pace de compromis este legată de opoziția față de ideea asaltării marilor orașe ucrainene, așa cum s-a întâmplat în cazul Mariupolului – iar Harkovul este de cel puțin trei ori mai mare decât Mariupol. ”Chiar dacă am reuși, numărul victimelor noastre ar fi uriaș, la fel și al civililor morți, și am moșteni mari grămezi de ruine, pe care ar trebui să le reconstruim”, mi-a spus un analist rus. ”Nu cred că majoritatea rușilor își doresc asta”.

În ciuda eforturilor unor figuri precum președintele Dmitri Medvedev, există foarte puțină ură față de poporul ucrainean (spre deosebire de guvernul ucrainean) – în parte pentru că atât de mulți ruși sunt ei înșiși ucraineni de origine. Acesta poate fi încă unul dintre motivele pentru care Putin a vorbit mereu despre un război cu NATO, nu cu Ucraina. Toate acestea mi-au reamintit atitudinea oamenilor pe care i-am întâlnit anul trecut în zonele rusofone din Ucraina, dintre care mulți sunt ei înșiși în întregime sau parțial ruși. Ei urau guvernul rus, nu poporul rus.

Printre elitele din securitate circulă diverse idei referitoare la o pace de compromis: un tratat ratificat de Națiunile Unite, care garantează securitatea Ucrainei (și a Rusiei), fără aderarea Ucrainei la NATO; crearea de zone demilitarizate patrulate de forțele de menținere a păcii ONU, în locul anexării a și mai multe teritorii; schimburi teritoriale, în cadrul cărora Rusia ar returna Ucrainei terenuri din Harkov, în schimbul altora din Donbas sau Zaporojhia. Marea majoritate a analiștilor ruși cu care am vorbit cred însă că numai SUA pot iniția discuții de pace și că, dacă se va întâmpla vreodată, acest lucru se va întâmpla doar după alegerile din toamnă.

Prin urmare, starea de spirit generală pare să fie mai degrabă una de acceptare a inevitabilității unui război de durată, decât de entuziasm; iar administrația Putin pare mulțumită cu asta. Putin rămâne foarte neîncrezător în entuziasmul poporului, de unde și refuzul său de a mobliza mai mult decât o fracțiune din forța de muncă disponibilă a Rusiei. Acesta nu este un regim care dorește participarea masivă și, prin urmare, este, de asemenea, precaut cu privire la entuziasmul în masă. Maxima sa pare mai degrabă: ”Calmul este cea dintîi datorie a fiecărui cetățean.”

Anatol Lieven este director al Programului Eurasia la Quincy Institute for Responsible Statecraft. A fost profesor la Universitatea Georgetown din Quatar și la Departamentul de Studii despre Război al King’s College din Londra. Este membru al comitetului consultativ al Departamentului Asia de Sud al British Foreign and Commonwealth Office. Este licențiat și doctor al Cambridge University din Anglia. Din 1985 până în 1998, Anatol Lieven a lucrat ca jurnalist britanic în Asia de Sud, fosta Uniune Sovietică și Europa de est, acoperind războaiele din Afganistan, Cecenia și sudul Caucazului. Din 2000 până în 2007 a lucrat la diverse think tank-ri din Washington DC. Lieven este autorul mai multor cărți despre Rusia și vecinii săi, printre care: The Baltic Revolutions: Estonia, Latvia, Lithuania and the Path to Independence și Ukraine and Russia: A Fraternal Rivalry. Ultima sa carte ”Climate Change and the Nation State a fost publicată în martie 2020, de Editura Penguin, în Marea Britanie și Oxford University Press în SUA.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici