Majoritatea occidentalilor care scriu despre summitul din Alaska îl critică pe președintele Trump din motive evident greșite. Acuzația este că renunțând să solicite un armistițiu necondiționat ca prim pas în discuțiile de pace, Trump a renunțat la o poziție cheie și „s-a aliniat cu Putin”.

Ceea ce este un nonsens. Trump n-a făcut decât să se alinieze cu realitatea, iar ceea ce i s-ar putea reproșa pe bună dreptate este că, probabil, ar fi trebuit să facă asta de la bun început, salvând astfel șase luni de negocieri fără rezultat și mii de vieți ucrainene și rusești. Mai mult, subliniind încontinuu necesitatea unui armistițiu anterior ca obiectiv principal, Trump a pregătit terenul pentru exact genul de critici pe care le primește acum.

Acum, când spune că dorește ”să se ajungă direct la un acord de pace, și nu la un simplu armistițiu, care de multe ori nu se ține”, are perfectă dreptate.

Partea rusă a precizat de la bun început că nu va fi de acord cu un armistițiu necondiționat. Într-adevăr, ar fi fost complet ilogic să facă acest lucru, având în vedere că presiunea militară asupra Ucrainei și progresele pe câmpul de luptă sunt de departe cea mai importantă pârghie pe care Rusia o poate folosi la masa negocierilor.

Refuzul analiștilor occidentali și al guvernelor europene de a recunoaște acest lucru trădează fie o incapacitate de a înțelege realitățile evidente, fie dorința ca războiul să continue pe termen nelimitat, în speranța că Rusia va accepta în cele din urmă actualele condiții pentru pace. Acest lucru ar avea sens dacă condițiile ar fi realiste și dacă evoluțiile de pe câmpul de luptă ar fi în favoarea Ucrainei. Însă unele dintre pretențiile Ucrainei sunt complet inacceptabile pentru Moscova, iar Ucraina și Occidentul nu au nicio modalitate de a obliga Rusia să-și dea acordul, deoarece, pe teren, armata care avansează (altminteri, destul de încet) este cea rusă, iar Occidentul nu poate furniza soldați pentru a suplimenta forțele epuizate și din ce în ce mai depășite numeric ale Ucrainei.

De asemenea, trebuie spus că un armistițiu fără un acord de pace este contrar intereselor reale ale Ucrainei și Europei. Un astfel de armistițiu ar fi extrem de fragil și, chiar dacă ar fi (în mare parte) respectat de cele două părți, ar genera un conflict semi-înghețat, care ar risca permanent să izbucnească din nou. Acest lucru ar îngreuna mult mai mult implementarea reformelor și a dezvoltării economice de care Ucraina are nevoie pentru a începe măcar procesul de aderare la Uniunea Europeană. Este de înțeles că guvernele NATO nu au încredere în intențiile Moscovei dar, dacă vor să adopte o abordare practică și viabilă a negocierilor de pace, trebuie să recunoască faptul că nici rușii nu au încredere în intențiile lor și, parțial, pe bună dreptate. În afacerile internaționale – și nici în istorie – nu există garanție de securitate permanentă și absolută, așa cum cer în prezent europenii.

Cu excepția înfrângerii complete și a subjugării uneia dintre părți – ceea ce este exclus în cazul Rusiei – cel mai bun lucru de sperat în mod realist este o combinație de factori demobilizatori, pe de o parte, și stimulanți, pe de alta, care să descurajeze revenirea la arme pentru o lungă perioadă de timp de acum înainte.

Un conflict semi-înghețat ar fi, de asemenea, dăunător pentru continentul european. Acesta ar crea, în cele din urmă, un risc de redeclanșare a războiului și de implicare a Europei, într-un moment în care sprijinul militar american nu mai este garantat.

Pe de altă parte, așa cum s-a subliniat săptămâna trecută în Responsible Statecraft, nevoia de sprijin din partea Statelor Unite ar forța UE și statele europene la o dependență din ce în ce mai mare, ceea ce ar genera o grabnică capitulare economică, din cauza tarifelor vamale și a supunerii la agendele americane din Orientul Mijlociu – așa cum s-a întâmplat în ultimele luni. Continuate în același ritm, astfel de umilințe vor submina prestigiul intern al establishments-urilor europene, amenințând pacea și democrația liberală așa cum Moscova nici n-ar putea să viseze.

Și, mai rău decât orice, așa numita „coaliție europeană a celor dispuși” – cel puțin conform ultimei sale declarații – ar putea încerca să folosească un armistițiu pentru a introduce o forță militară europeană în Ucraina, chiar și în lipsa unui acord cuprinzător:

”Ucraina trebuie să aibă garanții de securitate robuste și credibile pentru a-și apăra eficient suveranitatea și integritatea teritorială. <<Coaliția celor dispuși>> este gata să joace un rol activ, inclusiv prin planuri ale celor dispuși, de a desfășura o forță de reasigurare odată ce ostilitățile au încetat. Nu ar trebui impuse limitări forțelor armate ale Ucrainei sau cooperării acesteia cu țări terțe. Rusia nu ar putea avea drept de veto împotriva căii Ucrainei către UE și NATO.”

Aceasta este fie o nerozie, fie o ipocrizie, deoarece fiecare guvern european (și, de asemenea, administrația Biden) a declarat deja că nu este pregătit să intre în război pentru a apăra Ucraina. Până și guvernul Poloniei a exclus trimiterea de trupe în Ucraina. De fapt, primul care a propus o astfel de forță, a fost guvernul britanic – dar, a spus, de asemenea, că aceasta se poate întâmpla doar cu o plasă de protecție garantată de SUA, lucru pe care, până acum, administrația Trump l-a exclus. Sondajele de opinie arată că populația Europei este profund divizată în ceea ce privește chestiunea trimiterii de trupe în Ucraina.

Sunt guvernele europene cu adevărat pregătite să trimită un număr total insuficient de soldați în mijlocul unui conflict nerezolvat? Sau, având în vedere că Rusia a exclus categoric acceptarea unei astfel de forțe ca parte a unui acord de pace, ar putea fi aceasta o încercare ipocrită de blocare a acordului de pace?

Întrebări valabile și în ceea ce privește afirmația că drumul Ucrainei către NATO ar trebui să rămână deschis. Împiedicarea apartenenței Ucrainei la NATO a fost o parte fundamentală a argumentelor aduse de Moscova pentru a motiva declanșarea acestui război. Insistența asupra acestei chestiuni ar bloca, prin urmare, acordul de pace – fiind, totodată, complet golită de sens și ipocrită, având în vedere refuzul declarat și demonstrat al guvernelor NATO de a intra în război pentru a apăra Ucraina. Declarațiile oficiale despre „solidaritatea de neclintit” a statelor europene sunt inutile, deoarece rușii nu cred în ele – și extrem de periculoase pentru ucraineni, dacă le cred.

Nu vreau să apun că toate condițiile Rusiei sunt acceptabile, sau ar trebui acceptate. Putin pare să fi renunțat la o pretenție, imposibilă, aceea ca Ucraina să se retragă total din provinciile Herson și Zaporojie. Dar a menținut solicitarea ca armata ucraineană să se retragă din acea porțiune din Donețk pe care o deține, în schimbul ieșirii Rusiei din porțiuni mult mai mici din Harkov și alte provincii.

Se pare că Trump sfătuiește guvernul ucrainean să accepte această propunere. Ucrainenii refuză, ceea ce este foarte de înțeles, dar totuși greșit dacă acceptînd ar putea obține o pace stabilă și un compromis cu rușii în alte domenii – în special în ceea ce privește pretențiile Rusiei de ”demilitarizare” a Ucrainei. Realist vorbind, armata ucraineană pare să fie oricum pe cale să piardă acest teritoriu.

Vom afla mai mult despre condițiile puse de Rusia luni, când Trump se va întâlni cu Zelenski. Președintele SUA este angajat într-o formă de diplomație de transfer între cei doi combatanți; iar singurul lucru destul de neobișnuit este că face acest lucru personal, și nu secretarul de stat sau consilierul pentru securitate națională.

Este, oare un lucru înțelept să pună în joc prestigiul președinției SUA în acest fel? Ar trebui cel puțin să-i recunoaștem curajul moral. Este însă adevărat că, deși Putin nu este deloc acel paria planetar al retoricii occidentale, el este în mod evident dornic să restabilească legăturile diplomatice cu SUA și să-și mențină relația cu Trump; iar dacă o întâlnire personală cu președintele american și o plimbare cu limuzina prezidențială reprezintă prețul ponderării pretențiilor față de Ucraina, acesta este un preț care merită plătit.

Anatol Lieven este director al Programului Eurasia la Quincy Institute for Responsible Statecraft. A fost profesor la Universitatea Georgetown din Quatar și la Departamentul de Studii despre Război al King’s College din Londra. Este membru al comitetului consultativ al Departamentului Asia de Sud al British Foreign and Commonwealth Office. Este licențiat și doctor al Cambridge University din Anglia. Din 1985 până în 1998, Anatol Lieven a lucrat ca jurnalist britanic în Asia de Sud, fosta Uniune Sovietică și Europa de est, acoperind războaiele din Afganistan, Cecenia și sudul Caucazului. Din 2000 până în 2007 a lucrat la diverse think tank-ri din Washington DC. Lieven este autorul mai multor cărți despre Rusia și vecinii săi, printre care: The Baltic Revolutions: Estonia, Latvia, Lithuania and the Path to Independence și Ukraine and Russia: A Fraternal Rivalry. Ultima sa carte ”Climate Change and the Nation State a fost publicată în martie 2020, de Editura Penguin, în Marea Britanie și Oxford University Press în SUA.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici