De mii de ani, istoria omenirii a fost marcată de atâtea crize, violențe, molime, războaie îngrozitoare, de atâtea nenorociri, care de care mai cumplite, pe scurt, de o cantitate atât de mare de Rău, încât s-ar putea crede că scopul principal al fiecărei societăți care își dorește să supraviețuiască, ar fi acela de a forma cât mai mulți oameni de caracter, cu fibră morală, înțelepți și cu adevărat buni.

La noi, însă, lucrurile nu stau nici pe departe așa. Părinții și școala se ocupă foarte puțin spre deloc de formarea caracterului, România adoptând, în ultimii treizeci de ani, concepția occidentală conform căreia natura umană este fundamental bună și, prin urmare, copiii nu au nevoie de instrucție morală, ci trebuie lăsați de capul lor, să se dezvolte ”liber”, fără niciun fel de limite, satisfăcându-le, totodată, nu doar nevoile reale, ci și absolut toate capriciile.

Și, colac peste pupăză, tot din lumea așa zis civilizată, am importat și nefericita idee conform căreia competiția naște neapărat calitate, aplicând modelul de business orbește, inclusiv la clasă, și transformând, astfel, generații întregi de copii în roboței anxioși, privați de orice scop și de orice sens, care nu doar că nu mai știu de ce merg la școală, dar nici nu mai au, demult, vreo deschidere înspre ceea ce îi depășește.

Și care, pe cale de consecință, au fost ”educați” să creadă că religia este o prostie, poporul din care fac parte, demn de dispreț, istoria noastră este deplorabilă, iar viitorul, lipsit de orice speranță.

Așadar, cum de la instaurarea comunismului și până în ziua de azi (timp de aproape optzeci de ani), cei mai mulți dintre noi nu au beneficiat nici de o educație creștină propriu zisă, și cum, după 1990 a dispărut, cu desăvârșire, și ideea educației ca scop moral, nu e nicio mirare că sensul cuvântului ”bun” s-a alterat tot mai mult, astfel încât, pentru noi, ”un om bun” a devenit acela care ocupă un loc privilegiat în societate, câștigă mulți bani, are putere, influență și vizibilitate publică.

Sau, în cel mai bun caz, acela care e capabil să fluture cât mai convingător vorbe goale despre ”anticorupție”, ”binele comun”, ”salvarea planetei”, ”poluare” ”schimbări climatice”, grija pentru gândacul stejarului pe cale de dispariție și așa mai departe.

Or, marile probleme ale unei societăți încep atunci când oamenii își pierd capacitatea de a face diferența dintre bine și rău, o ”boală” numită anomie, care provoacă prăbușirea standardelor morale necesare pentru reglementarea oricărui comportament.

Într-un sistem social anomic, indivizii intră într-o stare psihică particulară, definită prin lipsă de rost, vid emoțional și disperare, sunt manipulabili și, pe cale de consecință, pot fi condiționați cu ușurință să lupte chiar împotriva propriilor interese.

Adică, exact ce se întâmplă deja de ceva vreme la noi, unde o masă de indivizi lipsiți de repere a adus la putere (desigur, cu sprijin extern deloc dezinteresat) o clică de prădători și asasini economici, care nu mai găsesc de cuviință să respecte nici măcar regulile elementare ale bunului simț.

Călărind idei respectabile în principiu, cum ar fi, de pildă, ”lupta împotriva corupției”, ei au reușit să zăpăcească o populație care a uitat demult că ”fapte de corupție” nu sunt doar luarea de mită sau traficul de influență ci și tăcerea, lașitatea, ascunderea capului în nisip și, în general, acceptarea oricărei ticăloșii care nu te atinge personal.

Or, tocmai o asemenea atitudine, întinsă pe durata a zeci de ani, ideea că fiecare trebuie să-și păzească bostănăria fără a ține seama de ceea ce se întâmplă în jur, a insuflat un nemărginit tupeu celor cocoțați în fruntea statului, faptul că am ajuns să fim scoși din spitale în plină noapte, proaspăt operați, cu plăgi deschise și cu branula încă înfiptă în venă nefiind decât una din numeroasele manifestări ale sfruntării cu care suntem tratați de către niște decidenți cărora nu am fost capabili să le inspirăm nici respect și nici frică.

Incapabili, în aceeași măsură, de solidaritate, dezbinați și disprețuindu-ne profund unii pe alții și pe noi înșine, nu ar trebui să ne mire că stăpânii coloniei ne tratează ca pe niște vite sau ca pe niște gunoaie, numai bune de sigilat în saci negri de plastic, atunci când nu mai putem trage jugul.

Nedeea Burcă