Neoclasicismul (a doua jumătate a sec. XVIII)

Inspirat de idealurile antichității grecești și romane, de rațiune, simetrie și pictura istorică, care era considerată genul suprem de Academie. Reprezentant principal al neoclasicismului este Jacques-Louis David, a cărui operă face tranziția spre Revoluția Franceză și Empire. Neoclasicismul  nu aduce mult în arta peisajului. Peisajul se reduce la un fundal al temelor istorice.

 

Jacques-Louis David (1748 –1825) este unul dintre cei mai influenți pictori francezi ai stilului Neoclasic.

Născut la Paris, era fiul lui Louis-Maurice David, un negustor destul de înstărit și al lui Marie-Geneviève Buron, care se trăgea dintr-o familie de constructori și arhitecți. Jacques-Louis este crescut de familia mamei sale de la vârsta de nouă ani, după moartea prematură a tatălui său, care și-a pierdut viața într-un duel pe data de 2 decembrie 1757. Unchii micuțului, François Buron și Jacques-François Desmaisons, îl trimit pe băiat mai întâi la colegiul din Beauvais, apoi într-una din cele mai renumite școli medii din Paris –colegiul Quatre-Nations. Este pasionat de desen iar la 17 ani vrea să devină pictor și membru al Academiei. Un aport deosebit în dezvoltarea intelectuală a tânărului artist îl are Michel-Jean Sedaine, secretarul Academiei Regale, care îi dăruiește prietenia sa și îl tratează ca pe propriul fiu. David va locui la acesta începând din anul 1768. În anul 1774, după patru încercări, reușește să ia Marele Premiu la concursul Grand-Prix de Rome, premiu care-i permite să fie acceptat la „Ecole des Eleves proteges” și la Academia de la Roma.

Jurământul Horaţiilor, 1784

 

În anul 1775, David pleacă în Italia, unde la început se simte intimidat, dar se apucă imediat de lucru, supunându-se cu strictețe regulamentului școlii. Are totuși timp suficient pentru a seduce o servitoare italiană, după care refuză să ia în căsătorie fata care rămăsese însărcinată, tulburând cu fapta sa imorală viața liniștită a bursierilor Academiei.

În anul 1779, David vizitează Napoli și ruinele de la Pompei. Această călătorie va avea un rol decisiv pentru viitoarea sa dezvoltare artistică : va deveni fără umbră de îndoială adeptul neoclasicismului.

Leonidas la Termopile

Încoronarea lui Napoleon

Vedutismul și pictura peisagistică

Francesco Lazzaro Guardi (1712 – 1793) este un pictor italian, nobil și membru al Școlii Venețiene . Este considerat printre ultimii practicanți, alături de frații săi, ai școlii clasice de pictură venețiane.

 

La începutul carierei sale, a colaborat cu fratele său mai mare, Gian Antonio, la realizarea unor picturi religioase. După moartea lui Gian Antonio, în 1760, Francesco s-a concentrat pe vedute . Cele mai vechi dintre acestea prezintă influența lui Canaletto , dar treptat a adoptat un stil mai liber, caracterizat prin tușe energice de pensulă și arhitectură imaginată liber.

Scurtă Biografie. Francesco Guardi s-a născut la Veneția într-o familie nobiliară din Trentino . Tatăl său, Domenico (născut în 1678), și frații săi, Niccolò și Gian Antonio, au fost și ei pictori, moștenind ulterior atelierul familiei după moartea tatălui, în 1716. Probabil că toți au contribuit ca echipă la unele dintre comenzile mai mari atribuite ulterior lui Francesco. Sora sa, Maria Cecilia, s-a căsătorit cu preeminentul pictor veneto-european al epocii sale, Giovanni Battista Tiepolo .

În 1735, Guardi s-a mutat în atelierul lui Michele Marieschi , unde a rămas până în 1743. Primele sale lucrări certe datează din 1738, pentru o parohie din Vigo d’Anuania , în Trentino . În această perioadă a lucrat alături de fratele său mai mare, Gian Antonio. Prima lucrare semnată de Francesco este un Sfânt Adorând Euharistia (cca. 1739). Lucrările sale din această perioadă au inclus atât peisaje, cât și compoziții. Primele sale vedute sunt influențate atât de Canaletto , cât și de Luca Carlevarijs . Pe 15 februarie 1757, s-a căsătorit cu Maria Mattea Pagani, fiica pictorului Matteo Pagani . În 1760, fratele său Gian Antonio a murit și s-a născut primul său fiu, Vincenzo. Al doilea său fiu, Giacomo , s-a născut în 1764.

În 1763 a lucrat la Murano , în biserica San Pietro Martire , terminând o Miracol al unui sfânt dominican, evident influențat de Alessandro Magnasco în stilul său cvasi-expresionist.

Capriccio Vedere a unui Campo venețian (cca. 1780)

 

Printre cele mai importante lucrări ulterioare ale lui Francesco Guardi se numără Ospățurile Dogilor , o serie de douăsprezece pânze care celebrează ceremoniile ținute în 1763 pentru alegerea dogelui Alvise al IV-lea Mocenigo . În ultimii săi ani, influența lui Canaletto asupra artei sale a scăzut, așa cum o demonstrează Piazzetta din Ca’ d’Oro din Veneția. În jurul anului 1778, a pictat severa Sfânta Treime Apariția Sfinților Petru și Pavel în biserica parohială din Roncegno .

În 1782, Guardi a primit comanda de la guvernul venețian a șase pânze pentru a celebra vizita Marilor Duci ai Rusiei în oraș, dintre care au mai rămas doar două, și alte două pentru cea a Papei Pius al VI-lea . Pe 12 septembrie a acelui an, a fost admis la Academia de Arte Frumoase din Veneția .

O atenție mai puternică acordată culorilor este prezentă în lucrări târzii, cum ar fi Concertul celor 80 de orfani din 1782, acum la München , și în Fațada Palatului cu Scară din Accademia Carrara din Bergamo .

Guardi a murit la Campiello de la Madona din Cannaregio (Veneția) în 1793.

Căteva cuvinte despre stil. Dintre toate picturile atribuite fie lui Francesco, fie fratelui său, Gian Antonio Guardi, cea mai lăudată lucrare nu este un peisaj, ci, în schimb, aerisitul sfumato „Povestea lui Tobit” pictat pentru orgile din mica Chiesa dell’Angelo San Raffaele.

Povestea lui Tobit

Povestea lui Tobias – detaliu

 

Perspectiva, spațiul aerian organizat, soliditatea palladiană a lui Tiepolo… sunt înlocuite de un stil personal de scris de mână colorat – când strălucitor caligrafic, când strălucitor de tulbure.

Laguna uitandu-se înspre Murano din Fondamenta Nuova

Vedere asupra canalului Cannaregio, Veneția , cca. 1775–1780

 

Stilul pictural al lui Guardi este cunoscut sub numele de pittura di tocco (de atingere) pentru punctele sale mici și tușele energice de pensulă. Acest stil de pictură mai liber fusese folosit de Giovanni Piazzetta și Sebastiano Ricci și amintește, în unele teme religioase, de sfumato-ul edulcorat al stilului bolognese al lui Barocci . Prin aceasta, el diferă de stilul mai liniar și mai precis din punct de vedere arhitectural al picturii lui Canaletto. Acest stil, un secol mai târziu, avea să facă ca lucrările lui Guardi să fie foarte apreciate de impresioniștii francezi.

the Grand Canal at San Geremia, Venice (1760–1765)

 

Canaletto, ca vedutist, s-a concentrat pe arhitectura urbană plină de farmec, ridicată de Republica Serenă; pe de altă parte, în Guardi, clădirile par adesea să se topească și să se scufunde într-o lagună întunecată. Pânzele lui Canaletto au adesea detalii liniare complicate și strălucitoare și înfățișează Veneția în lumina soarelui. Guardi pictează cerul înnorat deasupra unui oraș la amurg. Aceste contraste, însă, simplifică faptele, deoarece Canaletto a pictat adesea viața comunală monotonă și cartierele (creând în ele unele calități artistice epice), în timp ce Guardi nu a evitat să picteze uneori ceremoniile Veneției Ducale.

Regatta in Venice (1770),

Cannaregio Canal (c. 1770)

Procesiunea gondolelor în Bacino di San Marco (cca. 1782),

 

În cele din urmă, picturile lui Guardi evocă începutul disipării. Cetățenia s-a micșorat până la o mulțime liliputană neputincioasă de „cu gât de cauciuc”, incapabili să salveze Republica care se prăbușește, ca de exemplu în Incendiul de la Depozitul de Petrol din San Marcuola . Era o descriere potrivită a imperiului în declin rapid, care, în opinia lui Napoleon, se transformase într-un „salon al Europei” populat cu cazinouri, carnavaluri și curtezane angajate.

Fire in the Oil Depot in San Marcuola (1789)

Venice landscape

Lagoon Looking Towards Murano from the Fondamenta Nuova (1765-1770)

 

Sursa datelor biografice : Wikipedia

 

Cel mai important reprezentant al Vedutismului, rămîne însă Cannaletto, pe care îl vom reîntâlni săptămâna viitoare…

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci – membru UZPR