Într-un episod clasic din Fawlty Towers, Basil Fawlty, proprietarul nevrotic, snob și coleric al unui hotel din Torquay, Anglia,  își petrece o  după amiază întreagă instruindu-și angajații să nu facă nicio referire la război în fața oaspeților germani, pentru ca mai apoi să aducă el însuși vorba despre acesta, aproape ori de câte ori deschidea gura. Urmărind campania Partidului Republican din 2026, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Basil. Timp de opt luni, Casa Albă, comitetele de campanie ale partidului și prietenii lor din presa conservatoare au depus eforturi mari pentru a nu pomeni nimic despre războiul cu Iranul. Alegătorii au avut însă grijă să îl aducă în discuție.

Cifrele vorbesc de la sine. Conform sondajului NBC (National Broadcasting Company),  74% dintre alegători au declarat, la ieșirea de la urne,  că războiul cu Iranul a fost un factor „determinant” sau „major” în votul lor pentru Congres, iar democrații au obținut 63% din voturile acestora. Un procent similar – între 62 și 63% dintre alegători, consideră că acțiunea militară împotriva Iranului a fost o decizie greșită. Democrații au preluat controlul asupra Camerei Reprezentanților și Senatului, adjudecându-și mandate în bazine electorale unde, în trecut, democrații n-ar fi putut câștiga un loc în Senat decât printr-o minune cerească: Texas, Carolina de Sud, Kansas, Iowa și Carolina de Nord, alături de Michigan și Maine. Imediat după alegeri, vicepreședintele JD Vance, care până atunci a apărat războiul cu loialitate, a transmis lumii, pe X: „Am pierdut din cauza războiului.” Președintele Trump a catalogat afirmația drept „în mare parte adevărată”, adăugând totuși că și a doua oară ar proceda exact la fel.

Incidentul care a năruit alegerile intermediare

Merită să ne reamintim spusele unor firoscoși de la Washington. Atunci când SUA și Israelul au lansat atacurile din februarie, ucigându-l pe ayatolahul Ali Khamenei și declanșând ceea ce se dorea a fi o campanie scurtă și curată, președintele Camerei Reprezentanților, Mike Johnson, a prezis că ”războiul se va încheia curând” și l-a descris  drept un simplu fapt divers pe scena politică. În septembrie, Mark Levin, confident al președintelui și cel mai devotat susținător radio al Israelului, își asigura  ascultătorii că Iranul e o miză de doar 4 procente. Iar în primăvară, un alt comentator prezicea  că, până în noiembrie, războiul va conta doar cât o notă de subsol oarecare.

Nota de subsol a înghițit textul. Iranul a făcut exact ce prevăzuseră toate simulările de război ale Pentagonului încă din anii ’80: a atacat Strâmtoarea Ormuz și infrastructura energetică din Golf. Pentru prima dată din 2022, prețul barilului de petrol a depășit 100 de dolari,  cel al galonului de benzină a trecut de  patru dolari, iar războiul care trebuia să restaureze credibilitatea Americii în Orientul Mijlociu s-a transformat într-o taxă pentru fiecare navetist din Ohio și fiecare fermier din Iowa, care cumpără motorină și îngrășăminte. Politica externă, ni se spune adesea, nu decide niciodată alegerile americane. Așa o fi, dar nu și atunci când consecințele ei sunt resimțite direct, la pompa de benzină.

Strategia republicană, atâta câtă a fost, a constat în ignorarea realității. Cele două comitete de campanie ale partidului au lăsat problema războiului pe seama Casei Albe și au mizat doar pe securitatea frontierelor și pe cheltuielile guvernamentale. Doar candidații republicani din cirumscripțiile aflate pe muchie de cuțit ce-au mai încercat s-o dea la întors, cerând un „sfârșit rapid” al războiului, dar nu fără a-și afirma totuși încrederea în comandantul suprem, care va duce treaba la bun sfârșit prin forță, dacă va fi nevoie.

Alegătorii nu sunt atât de tâmpiți pe cât cred consultanții de campanie. Dacă nu poți explica motivul pentru care ai declanșat un război, minimul pe care l-ai putea face este să nu te prefaci că acest război nu există.

Ce au descoperit alegătorii America First

Povestea mai  profundă  este accea a coaliției construite de Trump. În 2016 și, din nou, în 2024, el i-a câștigat de partea sa pe alegătorii din clasa muncitoare, mulți dintre ei din zona rurală și din orașele mici ale Americii promițând, printre altele, să pună capăt ”războaielor tâmpite” în care îi târâseră familia Bush, neoconservatorii și establishment-ul bipartid de politică externă. Acești alegători, care și-au trimis fiii și fiicele în Irak și Afganistan, au luat promisiunea în serios. Mulți dintre ei o fac și acum. Ceea ce au descoperit în 2026 este că promisiunea venea la pachet cu o notă de subsol: fără războaie tâmpite, cu excepția celui pentru care a făcut Benjamin Netanyahu  lobby, timp de două decenii.

De aceea, cele mai interesante rezultate au venit nu din suburbii, ci din zonele agricole. În Iowa, democrații au marșat pe ceea ce se reducea practic la un mesaj de tip America First, dând vina pe războiul lui Trump pentru scumpirile scăpate de sub control. Și a funcționat. Adepții reținerii strategice de pe eșichierul dreptei avertizaseră încă din martie că războiul încălca angajamentele pe care se construise coaliția MAGA. Au fost tratați drept ciudați, sau chiar mai rău. Acum par singurii oameni de dreapta care au citit corect electoratul.

Neoconservatorii, bineînțeles, au înțeles exact invers. În viziunea lor, problema n-a fost că răboiul cu Iranul, ci că acesta nu a fost suficient de dur. Este aceeași școală de gândire care explica dezastrul din Irak prin lipsa unei mobilizări suplimentare, și colapsul din Afganistan printr-o lipsă de hotărâre. Pentru ei, nicio înfrângere nu este atât de mare încât să nu poată fi transformată într-un pretext pentru a continua pe același drum. Și așteptați-vă să auziți această teză de la think tank-uri care nu și-au făcut niciodată vreun plin de benzină plătind din propriul buzunar.

Căutarea unui țap ispasitor

Acum începe jocul arătatului cu degetul. Surse apropiate Casei Albe arată spre ministrul Apărării, Pete Hegseth, acuzându-l că a evaluat greșit calendarele și obiectivele, existând deja zvonuri privind înlocuirea lui. Thomas Massie, care a pierdut alegerile primare în mai fiindcă a păcătuit opunându-se războiului, cere un vot în Cameră pentru punerea sub acuzare a lui Hegseth. Toate acestea sunt însă  doar o perdea de fum. Nu Hegseth a decis intrarea în război. Președintele a făcut-o, încurajat de un Congres care, totuși, nu a votat niciodată autorizarea acestuia, și de guvernul israelian care și l-a dorit.

Și merită să analizăm sincronizarea. În ultima săptămână de campanie, The Wall Street Journal scria că Washingtonul le-a transmis aliaților din Golf să se pregătească după  alegeri pentru o „campanie militară scurtă și intensă. În ajunul votului, forțele americane au lovit insula iraniană Qeshm, din apropierea Strâmtorii Ormuz. Se pare că Netanyahu a vrut să relanseze războiul înainte ca israelienii să meargă la urne; Trump a preferat să aștepte trecerea alegerilor parțiale. Cu alte cuvinte, planul a fost să nu se mai vorbească despre război până la numărarea voturilor, iar apoi să fie reluat. Alegătorii le-au luat-o însă înainte. La alegerile din 27 octombrie, din Israel, partidul Likud al lui Netanyahu și-a pierdut de asemenea majoritatea. Atunci când doi liderii primesc o asemenea sancțiune din partea electoratului, la doar o săptămână distanță, merită să ne întrebăm dacă nu cumva oamenii de rând  înțeleg realitatea mai bine decât politicienii.

Ironia soartei, care nu ar trebui ignorată, este că Teheranul exultă. Președintele parlamentului iranian și negociatorul-șef, Mohammad Bagher Qalibaf, a declarat că ”americanii au spus NU RĂZBOIULUI” și că Iranul achiesează la acest mesaj. Un război declanșat pentru a slăbi Republica Islamică a sfârșit prin a le oferi liderilor de la Teheran un imens cadou propagandistic și, colac peste pupăză, un nou Lider Suprem, Mojtaba Khamenei, învestit cu o legitimitate de martir pe care tatăl său nu a avut-o niciodată cu adevărat.

Vor deveni democrații un partid al păcii?

Nu contați pe așa ceva. Am mai făzut filmul ăsta. În 2006, înfuriați de ceea ce se întâmpla în Irak, alegătorii le-au dat democraților ambele camere ale Congresului, iar noua majoritate a trecut direct la finanțarea războiului, a acceptat suplimentarea trupelor (the surge) lăsând retragerea pe seama președintelui următor. La aceste alegeri, campania democraților  nu a fost o campanie antirăzboi. A fost o campanie axată pe costul vieții, care s-a nimerit să aibă și un război în peisaj. Liderii partidului au atacat prețul războiului la pompă și nicidecum logica strategică din spatele lui; mulți dintre ei s-au plâns că administrația nu are un plan clar și nu știe ce vrea să obțină, nu că victoria ar fi fost, de fapt, imposibil de atins. Acesta este limbajul celor care vor doar să administreze mai eficient un război, nu să-i pună capăt.

Există și excepții. Abdul El-Sayed a câștigat în Michigan după ce grupurile pro-Israel au cheltuit peste 40 de milioane de dolari împotriva lui în alegerile primare și în cele generale. Unii democrați vorbesc acum deschis despre reducerea ajutorului militar pentru Israel, lucru care ar fi fost imposibil în acest partid acum cinci ani. Chuck Schumer a promis să «pună capăt războiului» prin intermediul pârghiilor bugetare ale Congresului, iar Hakeem Jeffries îl îndeamnă pe Trump să tragă linia înainte ca noul Congres să se reunească în ianuarie. Excelent. Doar că pârghiile bugetare n-au nicio valoare dacă nu ești dispus să le folosești împotriva unui președinte care va respinge prin veto orice rezoluție de limitare a puterilor de război. Iar pentru asta ar fi nevoie de votul unor senatori republicani care, până marți, se fereau ca dracul de tămâie măcar să aducă vorba despre război.

Lecția pe care nimeni nu vrea să o învețe

Lecția acestor alegeri parțiale nu este complicată, motiv pentru care Washingtonul va face tot posibilul să o ignore. Americanii nu sunt izolaționiști și nici pacifiști. Sunt, în schimb,  sceptici față de războaiele neprovocate din Orientul Mijlociu, vândute drept rapide și ieftine, care servesc mai mult interese străine decât naționale și care îi ating la buzunar de fiecare dată când își alimentează mașina. I-au sancționat pe republicani în 2006 pentru Irak. I-au sancționat din nou în 2026 pentru Iran. De două ori la rând, ceea ce ar trebui să dea de gândit. Dar establishment-ul de politică externă al ambelor partide vă va spune că alegerile au fost despre inflație, despre prezența la urne, despre calitatea candidaților sau despre orice altceva. Vor încerca din toate puterile, asemeni lui Basil Fawlty, să nu vorbească niciodată despre război. Dar adevărul nu mai poate fi băgat sub preș. Alegătorii l-au observat. Iar, dacă cei care conduc țara continuă să-l ignore, războiul se va aduce singur în discuție.

Leon Hadar, este jurnalist, blogger și scriitor american, de origine israeliană. Critic de multă vreme al politicii americane în Orientul Mijlociu, el a fost cercetător la Institutul Cato, iar în prezent este cercetător principal la Foreign Policy Research Institute.

 

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

 

Sursa: aici

 

Linkurile pentru verificarea informațiilor pot fi gasite în articolul după care s-a făcut traducerea.

 

Imagine generată de Gemini