Potrivit filosofului John Gray, progresul este un mit născut din tradiția intelectuală occidentală și, în special, din ideea creștină a unei orânduiri temporale sacre, de sorginte divină.

Gray[1] susține că progresul trebuie să fie o acumulare diacronică de cunoaștere, care să nu se piardă de-a lungul generațiilor. Așadar, avem progres tehnologic și științific, dar nu și progres etic sau politic.

Este suficientă o singură catastrofă pentru a anula tot ceea ce prețuim astăzi — atât la nivel individual, cât și la nivel social.

Putem desluși două narațiuni diferite. Cea dintâi este liniară. Personajele pornesc din poziția A și se opresc în poziția B, învingând toți răufăcătorii și căsătorindu-se cu persoana potrivită. Povestea reală este despre transformarea care are loc pe parcurs. Devenim, din naivi, tot mai înțelepți, tot mai cultivați și, din simpli figuranți, protagoniștii propriilor noastre vieți.

În termeni filosofici, povestea liniar-progresivă este reprezentată cel mai bine de dialectica hegeliană. În viziunea lui Hegel, istoria este marcată de un șir de confruntări cu finalitate rezolvabilă. De o parte se află culoarea roșie, de cealaltă se situează albastrul. Cele două se luptă de-a lungul zilelor, anilor, deceniilor sau secolelor până când, în cele din urmă, sângerează atât de mult încât se întrepătrund organic. Roșul și albastrul devin violet. Teză, antiteză, sinteză. Mișcare, contramișcare, rezolvare. Din punctul de vedere al lui Hegel, evoluăm încontinuu. Fiecare bătălie ne face mai buni și mai înțelepți.

Astă vară, la festivalul HowTheLightGetsIn, am stat de vorbă cu filosoful John Gray despre această paradigmă a „progresului”; el nu dă nici doi bani pe ea.

Progresul nu este inevitabil

Cei mai mulți dintre noi, născuți în tradiția intelectuală occidentală, presupunem adesea că ideea de progres este pur și simplu modul natural de a privi istoria. Totul se îmbunătățește, nu-i așa? Suntem mai înțelepți, mai puternici, mai bine informați ca niciodată – și după următorul colț ne așteaptă o utopie pașnică, lipsită de suferință. Dar, ca în cazul multor presupuneri, aceasta este în mare măsură o proiecție. Iată ce a spus Gray:

Dacă ne întoarcem la tragedia greacă sau la cea shakesperiană[2], la hinduism sau budism, niciunul dintre aceste sisteme de gândire nu a fost conceput având în vedere un viitor al omenirii mai bun decât a fost vreodată în trecut. Mitul progresului continuu este un mit occidental modern și aș spune că este un fel de mit neo-creștin, deoarece ia naștere prin transpunerea într-o realitate diferită a anumitor credințe creștine despre timpul sacru, despre faptul că istoria umană are un sens.

Gray spune că progresul nu este același lucru cu ameliorarea, ci reprezintă un avans care nu se pierde de-a lungul timpului. În tehnologie, facem într-adevăr progrese. Evoluția este cumulativă și se păstrează de-a lungul mileniilor.

Dar, în etică și politică, realizările se destramă cu o frecvență și rapiditate deprimante.

Prin urmare, în etică și politică nu există progres.

Este un raționament convingător, multe lucruri depinzând de faptul că Grey consideră progresul drept ceva în esență permanent. Dacă accepți acest lucru, ei bine, nu trebuie să fii specialist în macroistorie pentru a observa că aproape toate civilizațiile suferă un proces de erodare în timp. Pendulăm permanent între epoci pașnice și epoci războinice, între ordine și nebunie, între securitate și teroare. Din punct de vedere politic, istoria este un pendul. În etică se întâmplă același lucru. În ciuda tuturor vorbelor noastre despre drepturile omului, libertate și iubire universală, ne ucidem și ne distrugem în continuare unii pe alții cu aceeași ușurință pe care o aveam în neolitic.

Și astfel ajungem la cel de-al doilea scenariu: cel al istoriei ciclice. Această abordare descrie istoria ca pe o oscilație perpetuă, iar noi se întâmplă să ne aflăm pur și simplu într-o anumită poziție pe arcul acestui balans.

Sfârșitul istoriei

Deci, ce e de spus despre acele idei hegeliene ale progresului? De exemplu, ce părere avem despre opinia lui Karl Marx că sistemele noastre de guvernare sunt din ce în ce mai bune? Marx susținea că putem observa o trecere de la despotism la feudalism, la capitalism și apoi la socialism. Fiecare fază difera de precedenta, însemnând un salt calitativ înainte și excluzând orice „dezagregare” de tipul celei evocate de Gray.

Gray nu acceptă această perspectivă. El nu crede că va exista vreun „sfârșit al istoriei”, nici în sensul lui Francis Fukuyama, dar nici în cel marxist. Dimpotrivă, Gray privește istoria și politica modernă prin lentila ciclurilor de revoluție și reacție (contra-revoluție), fără să creadă în finalitatea lor salvatoare. În politică și etică, nimic nu stă pe loc suficient de mult timp ca să putem vorbi despre vreun progres. Iar la nivel individual, majoritatea oamenilor se află la un pas sau doi distanță de falimentul moral cel mai deplin.

Dacă mi-ai ucide copiii, m-ai azvârli într-un decor post-apocaliptic și mi-ai pune o armă la îndemână, sunt sigur că aș deveni cu totul altcineva comparativ cu acela care sunt în prezent. Ne aflăm, marea noastră majoritate, la doar o aruncătură de băț distanță de imaginea opusului nostru absolut. Așa cum spunea Joker[3], din benzile desenate cu Batman, „nu ne trebuie decât un ghiont!”.

La nivel social, trebuie doar să observăm cât de iraționale devin mulțimile în momente de criză sau panică, pentru a putea înțelege că totul este pe muchie de cuțit. În martie 2020, oamenii aproape că au luat-o razna în timpul epidemiei de covid. Au fost suficiente câteva știri despre eventualitatea apariției unor problemele în aprovizionarea cu hârtie igienică, pentru ca aproape toată lumea să cumpere panicată acest produs.

Oamenii se comportă ciudat când lucrurile merg prost. Următoarea mare revoluție ar putea veni din cauza unei bombe, a unui virus sau a unei amenințări intergalactice. Sau ar putea fi efectul acumulării progresive, picătură cu picătură, a privațiunilor și deteriorării treptate a vieții cetățeanului obișnuit.

Cam așa arată lumea privită prin ochelarii pesimiști ai lui Gray.

Jonny Thomson este profesor de filosofie la Universitatea Oxford și autorul celebrului proiect „Mini Philosophy”. Succesul lui a pornit de la un cont de Instagram unde a început să posteze lecții scurte de filosofie, explicate în câteva sute de cuvinte, însoțite de ilustrații simple. Cea mai cunoscută carte a sa este „Mini Philosophy: A Small Book of Big Ideas”. Este structurată în capitole scurte, grupate pe teme precum etica, existențialismul, politica sau metafizica. Recent, a explorat și zona literaturii prin „Mini Modernism”, unde analizează ideile din spatele marilor autori moderni.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

[1]John Gray este un cunoscut filozof și scriitor britanic, recunoscut în special pentru criticile sale aduse ideilor de progres liniar în politică, istorie și societate.

[2]Villiam Shakespeare a transformat tragedia clasică greacă, mutând accentul de pe destinul orb dictat de zei către psihologia umană și liberul arbitru. Operele sale explorează dilemele morale, destinul și moartea cu o deschidere universală, lăsând loc atât unor interpretări creștine, cât și unora profund seculariste sau sceptice.

[3]Joker, din universul DC Comics / Batman, interpretat în mod memorabil de actorul Heath Ledger în filmul The Dark Knight (Cavalerul negru, 2008), reprezintă practic opusul absolut al lui Batman: în timp ce Cavalerul Negru luptă pentru ordine, justiție și reguli, Joker promovează haosul total încercând să demonstreze că oricine își poate pierde mințile doar după „o singură zi rea”.

Toate linkurile de verificare a informației pot fi găsite în articolul original după care s-a făcut traducerea.