Stimați cititori
Cred că aceia dintre dumneavoastră care iubesc pictura au printre genurile preferate peisajul. Nu știu dacă v-ați pus vreodată întrebarea când și cum a apărut peisajul în pictura. După perioada antică despre care avem puține informații legate de pictură au urmat 10 secole de pictură bizantină. Pictura bizantină cu caracter religios avea teme care reprezentau personaje și scene biblice într o manieră standardizată cu reguli care au fost enunțate de Dionisie de Furma, în hermelia picturii bizantine mulți ani mai târziu. Peisajul, sau mai degrabă decorul aproape că nu există în pictura bizantină.
Pictura în Grecia Antică. S-au păstrat puține picturi din perioada de maximă înflorire a culturii vechilor greci. Știm mai multe despre pictura greacă din operele istoricilor antichității Plinus cel Bătrân sau Pausania de Lidia. Au rămas însă multe sculpturi, modele pentru sculptura universală care ne pot da o imagine a dezvoltării artelor plastice în Grecia antică. Cunoaștem de asemenea numele unor importanți pictori greci ca și temele pe care aceștia le-au abordat.
Pictura grecească a avut rădăcinile în arta egipteană și asiriană pe care au folosit-o drept model dându-i însă valențe noi.
Culoarea a fost un element utilizat în decorarea tuturor lucrărilor de arhitectură. Culoarea era considerată o artă în sine. Pictura greacă era colorată: roșu, galben, negru, albastru, maro, alb, verde, violet. Practic toate culorile erau folosite.
Dintre elementele inovative cele mai importante am enumera: perspectiva care nu va fi depășită până la renaștere și apare de asemenea grosimea liniilor și moderarea pliurilor care constituie în opinia mea o primă formă a clar obscurului.
.
Fresca din camera H a vilei Boscoreale, Napoli
Pictura romană. Este indiscutabil că pictura și sculptura romană au continuat tradiția artistică elenistă. Apare însă o mai mare apropiere de real, de model; idealizarea formelor nu mai este un scop în sine. Se spune adesea că romanii nu au fost adevărați artiști, că nu au realizări artistice ca acelea ale egiptenilor sau grecilor. Cu toate acestea pictura, în mod special juca un rol determinant în decorarea interioarelor. Au rămas mărturiile lui Pliniu și Vitruvius care ne dau detalii privind tehnica folosită, tehnică care se va regăsi și în pictura bizantină, în mod special în tehnica frescei. Spre deosebire de greci, romanii au preferat culori naturale de pământ, și în mod special roșu, galben și ocru închis.
Culoare, dinamism, dar elemente peisagistice…
În pictura anterioară, am observat un prim element peisagistic…iată-l !
Pictura bizantină. Arta bizantină a apărut și s-a dezvoltat în Imperiul Bizantin începând cu anul 476 și până în anul 1453, o dată cu căderea Constantinopolului sub dominația otomană. Se consideră că arta bizantină a valorificat modelele artei grecești și a celei romane. Elementul de noutate absolută îl constituie accentual pus pe „abstractizare”, pe simbolistică.
Pictura bizantină s-a dezvoltat însă după perioada iconoclastă spre sfârșitul secolului al IX-lea, adică după al doilea Consiliu de la Niceea care restabilește cultul imaginilor al icoanelor.
Încă de la început, în strânsă corelare cu creștinismul, arta bizantină a fost un instrument de propagare a învățăturilor creștine. Tradiționalismul este una din principalele caracteristici. Regulile și canoanele stabilite de Consiliul de la Niceea sunt obligatorii.
Hristos Pantocrator – Hagia Sophia
Nu vom găsi în istoria picturii, un „curent artistic”, mai elaborat, mai standardizat !
Iată câteva din regulile stabilite de Consiliul de la Niceea:
«Iconografia bizantină este o artă sacră. Este artă duhovnicească, în esenţă şi în aspiraţie.» Are şapte funcţii: (1) să desăvârşească frumuseţea unei biserici cu o frumuseţe care poartă amprenta sfinţeniei, (2) să ne instruiască în cele ce ţin de credinţa creştin ortodoxă; (3) să ne aducă aminte de această învăţătură; (4) să ne înalţe la prototipuri, la sfinţii înfăţişaţi în icoane; (5) să ne îndemne să-i urmăm în virtuţi; (6) să ne ajute să ne schimbăm, să ne sfinţim; (7) să slujească drept mijloc de închinare către Dumnezeu şi de venerare a sfinţilor Lui.
Această artă este religioasă nu numai în conţinut, ci şi ca modalitate de expresie. Herbert Read, eminent estetician şi critic de artă englez, a caracterizat arta bizantină ca fiind ,,cea mai curată formă de artă religioasă pe care a cunoscut-o creştinismul”. Nici o altă tradiţie sau şcoală de pictură creştină nu a egalat în spiritualitate iconografia bizantină.
Creațiile bizantine reprezintă evenimente sfinte sau persoane pe suporturi de lemn, pe pânză, pe materiale textile sau pe perete (frescă sau mozaic ).
Sunt înfăţişati: Dumnezeu-Omul Hristos, Prea Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Ioan Botezătorul, îngeri şi cele şase cete de sfinţi: apostoli, mucenici, proroci, ierarhi, cuvioşi şi drepţi. Scenele sfinte sunt inspirate din viaţa Mântuitorului şi a Maicii Sale şi din Vieţile Sfinţilor, din Noul Testament și câteodată și din Vechiul Testament.
Obiectele. Clădirile, munţii, copacii, animalele sunt pictate simplificat. Ansamblul arhitectural se zărește în fundalul compoziţiilor. Elementul a fost preluată din arta elenistică şi a fost utilizat foarte eficient de către iconarii bizantini.
Perspectiva inversă şi cea psihologică. Pictura clasică utilizează perspectiva naturală. Obiectele din planul apropiat apar mai mari decât cele din planul îndepărtat iar obiectele din fundal apar din ce în ce mai mici. Astfel, într-o pictură naturalistă punctul de fugă se află în fundal. Utilizarea perspectivei naturale dă impresia de adâncime, de spaţialitate. Iconografia bizantină adoptă procedeul opus. Fiind o artă de înalt nivel duhovnicesc, având scopul de a oferi privitorului viziunea tărâmului duhovnicesc și nu a celui material nu folosește perspectiva naturală. Lucrările nu dau iluzia tridimensionalului, ci impresia de plat !
Cu toate acestea în Bizanț legătura cu pictura antică rămâne până în secolul X. Este citat în acest sens manuscrisul Psaltirii de la Paris. Psaltirea de la Paris (sau Codex Parisinianus) este un manuscris iluminat de origine bizantină datat în a doua jumătate a secolului al X-lea. Conține 449 de folii și 14 picturi pe toată pagina.
Iată o pagina, cu elemente peisagistice importante, necaracteristice artei sacre, dar care în opinia mea prefigurează ce se va întâmpla în pictura…de abia în secolul al XIII-lea !
David păstrându-și turma
Una dintre cele mai importante figuri ale Artei Sacre este…Andrei Rubliov.
Sfântul Andrei Rubliov – „Mâna Sfântului Duh”. Sfântul Andrei Rubliov (1360-1430) este considerat cel mai mare pictor de icoane și de fresce rus, «un clasic», supranumit adesea „Mâna Sfântului Duh”. Andrei Rubliov a fost asistent al pictorului grec, Theophan Grecul. Prin opera sa duce mai departe tradiția icoanelor bizantine, dar introduce o notă personală care dă picturilor suplețe și gingășie. Icoanele lui Andrei Rubliv au un farmec aparte și probabil, nu întâmplător, a fost numit „Mâna Sfântului Duh”. Iconostasului Bunavestire de la Moscova, icoana Sfântului Ioan Botezătorul, icoana Sfântului Pavel, icoana Sfântului Petru, sau Bunavestire de la Vladimir sunt lucrările care, executate împreună cu Theophan Grecul, i-au adus locul în istoria iconografiei.
Călugărul Andrei Rubliov avea suflet de sfânt şi geniu de artist. Picturile lui sunt, ca şi cele ale unui Giotto sau Pietro della Francesca, „premergătoare Renaşterii“. Şi renascentist îi e şi spiritul. El crede în demnitatea fiinţei omeneşti şi plimbă acest umanism de-a lungul unei epoci cumplite.
Hristos Pantocrator
Icoana Mântuitorului a fost descoperită în anul 1918 într-un cufăr lângă un grajd aflat în apropierea Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Zvanigorod. Icoana lui Hristos are o dimensiune a câmpului psihologic rar întâlnit în Arta Medievală.
În picturile lui Rubliov, întălnim multe elemente de decor, chiar elemente peisagistice. Iătă două exemple…
Apostolul Matei
Apostolul Ioan
Se spune însă că a atins perfecțiunea în Icoana Sfintei Treimi, pictată în anul 1410.
Sfânta Treime
Icoana constituie un model în iconografia ortodoxă și îl veți regăsi în aproape orice biserică ortodoxă. Elementele de decor si peisagistică sunt mereu păstrate…
Vom incheia ceastă primă parte din Istoria Peisajului în Pictură vorbind despre cel care în opinia mea este piatra de hotar dintre pictura bizantină și pictura Renașterii. El Greco (1541–1614), numele sub care este cunoscut Domênikos Theotokópoulos a fost supranumit „pictorul lui Dumnezeu”. În traducere numele familiei sale Theotokópulos înseamnă „fiul Maicii Domnului”.
El Greco a căutat forme noi de expresie pentru a putea reda profunzimea scenelor pictate-din viața lui Iisus dând astfel picturilor sale un caracter unic. A depășit concepțiile și puterea de înțelegere a multora dintre contemporanii săi și prețul pe care l-a plătit pentru originalitate a fost uitarea, care a durat până în secolul al XIX-lea, când arta sa a fost înțeleasă și a devenit o sursă de inspirație chiar și pentru pictorii moderni. A influențat însă în mod decisiv pictura prerenascentistă din Italia transmițând acesteia spiritul bizantin în care fusese educat în Creta. În picturile sale găsim elemente peisagistice…
Botezul Domnului
Vom continua incursiunea noastră în istoria peisajului…
Rubrică realizată de Cezar Corâci – membru UZPR
