Ședeam pe o lăvicioară și discutam cu tatăl prietenului meu. Este întotdeauna puțin ciudat să stai de vorbă cu părinții prietenilor din copilărie. Pe de o parte, e plăcut să-i vezi pe ei și lumea lor cu alți ochi, mai maturi. Dar, pe de alta, nici copilăria n-o poți uita da prea ușor la o parte.

„Salut, Jonny, vrei să intri?”, îmi spunea el.

„Bună ziua, domnule Hammond! Vă mulțumesc pentru invitație. Alex iese astăzi la joacă?”, îi răspundeam, cu vocea mea subțirică,  îmbrăcat în pantaloni scurți și cu ghiozdanul încă în spate.

În timp ce bâjbâiam prin spațiul nostalgic și liminal dintre maturitate și copilărie, domnul Hammond mi-a povestit că și-a văzut moartea cu ochii. Nu era una dintre acele povești de tipul „am fost diagnosticat cu o boală foarte gravă, apoi m-am pus pe picioare”. Era genul de întâmplare neprevăzută — ca un trăsnet sau ca atacul unui rechin flămând — o adevărată lovitură a sorții. Acum ești bine, iar peste câteva clipe te afli deja într-o ambulanță, gonind spre spital. Fără a divulga prea multe din intimitatea altcuiva, voi spune doar că tatăl prietenului meu a pierdut mult sânge, a petrecut ore întregi pe masa de operație și câteva săptămâni într-un salon de spital.

„Știi ceva, Jonny?”, mi-a spus el. „Toate învățăturile alea despre viața care trebuie trăită la maximum sunt destul de îndepărtate și abstracte, nu le poți simți cu adevărat, până când nu treci prin așa ceva.”

L-am rugat pe domnul Hammond să-și aștearnă povestea pe hârtie — și mai ales modul în care această experiență i-a schimbat perspectiva asupra vieții.

Însă până atunci, mă aveți pe mine. Așa că, de data aceasta, vom vorbi despre momentele care ne schimbă viața.

Să vă fie bine,

Jonny

 

În piesa lui Anton Cehov, Pescărușul, suntem invitați să ne imaginăm un pescăruș care zboară deasupra unui lac. Se rotește, se scufundă, prinde pește și țipă. Este absorbit cu totul de viața lui de pescăruș. Apoi, un bărbat de pe țărm, neavând nicio altă distracție la îndemână, ridică arma și trage.

Desigur, ca în orice operă literară valoroasă, întâlnim și aici o mulțime de metafore și de alegorii. Facem cunoștință cu o serie de personaje obsedate de propriile planuri. Își doresc faimă, bogăție, dragoste sau o viață dedicată exclusiv artei. Asemeni unui pescăruș, ei au privirea ațintită doar înspre țărm. Astfel, orbiți și distrași, devin vulnerabili în fața ghinionului și a capriciilor sorții.

Ne petrecem o mare parte din viață planificând și pregătindu-ne,  dar  întâmplările cele mai neplăcute apar din senin. Acestea sunt ceea ce psihiatrul Karl Jaspers numea „situații-limită”.

O situație-limită este o ruptură. Este o experiență transformatoare pe care nu o putem iniția, planifica sau evita. Nu ne rămâne decât să ne confruntăm cu ea. Partea banală a vieții noastre — încălțatul șosetelor, comandarea unei pizza, planificarea unei vacanțe — sunt ceea ce Jaspers numește „starea de zi cu zi”. Însă o situație-limită năvălește cu zgomot de tunet pentru a zdruncina însăși temelia ființei tale. Îți schimbă identitatea. Este ceea ce se întâmplă atunci când, de exemplu, te trezești pe un pat de spital, după ce tocmai ți-ai văzut moartea cu ochii.

Deși aceste „situații-limită” îmbracă forme ușor diferite în operele lui Jaspers, el le-a clasificat, în linii mari, în patru categorii:

Suferința: Suferința este imposibil de evitat. Avem parte de bătrânețe, de boală și de foarte multă durere. Pe unele le vedem venind: un abces la o măsea, un efort prelungit, un zbor de paisprezece ore spre Australia. Însă restul vine pe nepusă masă și ne lovește cu o intensitate atât de teribilă, încât suntem aproape recunoscători că nu am știut ce ne așteaptă.

Vina: Vine o vreme, adesea la maturitate, când simțim apăsarea propriilor noastre responsabilități. Este conștientizarea bruscă a faptului că acțiunile noastre îi afectează pe toți cei din jur — că noi suntem sursa acelor lacrimi, acelor hohote de râs, sursa acelei dureri sau a acelei bucurii. Această chemare profundă a inimii schimbă modul în care trăim și, de obicei, apare atunci când ne așteptăm cel mai puțin.

Hazardul: Indiferent cât de ordonată ne-am dori să fie lumea noastră, va exista întotdeauna o excepție imprevizibilă. Putem spera la  ce este mai bun și putem face toate planurile din lume, dar nu vom putea controla niciodată pe deplin tot ceea ce ne afectează existența. Ne dorim ordine și regularitate, dar vom avea deseori parte de zbuciumul capricios al hazardului.

Atât Cehov și Jaspers, cât și domnul Hammond au înțeles perfect că oamenii sunt mult mai vulnerabili decât le place să recunoască.

O nuntă planificată timp de trei ani poate fi compromisă de o viroză digestivă. Un drum spre casă, de doar o oră, se poate prelungi infinit din cauza blocajului provocat de o ninsoare neașteptată. Tot ce ai clădit o viață întreagă se poate prăbuși în urma unui cataclism major. Iar o bătrânețe lungă și liniștită poate fi pusă la grea încercare într-un moment de cumpănă, în care îți vezi moartea cu ochii.

Existența noastră stă sub semnul neprevăzutului. Avem visurile și speranțele noastre și zburăm spre un orizont îndepărtat. Cu toate acestea, vieții nu-i pasă. La fiecare colț, la fiecare bătaie din aripi, totul se poate schimba. Iar acesta este un motiv în plus să savurăm priveliștea atâta timp cât ne este dată.

Jonny Thomson este profesor de filosofie la Universitatea Oxford și autorul celebrului proiect „Mini Philosophy”. Succesul lui a pornit de la un cont de Instagram unde a început să posteze lecții scurte de filosofie, explicate în câteva sute de cuvinte, însoțite de ilustrații simple. Cea mai cunoscută carte a sa este „Mini Philosophy: A Small Book of Big Ideas”. Este structurată în capitole scurte, grupate pe teme precum etica, existențialismul, politica sau metafizica. Recent, a explorat și zona literaturii prin „Mini Modernism”, unde analizează ideile din spatele marilor autori moderni.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici