Sunt credincioșii mai fericiți? Așa cum relata scriitorul și profesorul universitar Stephen Cranney, în 2024, există nenumărate studii și literatură de specialitate privitoare la corelațiile dintre sănătate, starea de bine și practica religioasă, iar acestea demonstrează în mod covârșitor că membrii comunităților religioase sunt, în general, mai fericiți decât ateii.

Multe dintre articolele scrise pe această temă susțin că această stare de împlinire și echilibru interior derivă din sentimentul de apartenență pe care îl oferă o biserică, precum și din apropierea sufleteacă a celor ce împărtășesc viziuni similare. Există, fără îndoială, mult adevăr în această afirmație, însă puțini dintre cei care o fac iau în considerare și efectele directe ale Weltanschauungului religios asupra echilibrului emoțional: rugăciunea, studiul Scripturilor, aprofundarea credinței prin lecturi și discuțiile cu cei apropiați.

De fapt, autorii sondajelor nu fac nici distincția între fericire și bucurie, deși cele două sunt destul de diferite. Fericirea este pe termen scurt, fiind adesea provocată de evenimente exterioare; bucuria este pe termen lung și izvorăște din interior. Asemenea tuturor oamenilor, creștinii pot folosi acești termeni în mod interschimbabil, însă cei cu adevărat evlavioși recunosc diferența și știu că bucuria, mai degrabă decât fericirea, este unul dintre marile daruri ale Duhului Sfânt—o uniune profundă cu Dumnezeu, care aduce speranță și pace interioară, chiar și în momentele de restriște.

Unele comentarii postate pe rețelele de socializare ca reacție la studiile despre care vorbeam variază de la acordul deplin cu datele și concluziile prezentate, până la atacuri la adresa creștinismului și a religiei în general, de tipul: ”Oamenii băuți sunt mai fericiți decât cei treji”, afirmație care, altminteri este vădit neadevărată, sau: ”Toate acestea sunt povești de adormit copiii”.

Ceea ce mă readuce cu gândul la Paște – desăvârșirea unei bucurii care a început odată cu Nașterea Domnului.

Chiar și necredincioșii cunosc elementele de bază ale acestei istorii, cuprinse în Simbolul Credinței: că Iisus Hristos „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat; și a înviat a treia zi, după Scripturi; și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții”.

Aceasta este temelia bucuriei creștine: faptul că un Mesia atotputernic a venit pe pământ și a sfărâmat lanțurile morții. Desigur, relatarea completă a Învierii, așa cum este prezentată în Evanghelii, conține numeroase detalii, inclusiv depunerea trupului lui Iisus într-un mormânt pecetluit cu o piatră grea. Relatarea continuă spunând că, la scurt timp după încheierea Sabatului evreiesc, femeile mironosițe și câțiva dintre ucenicii Săi au găsit piatra răsturnată și mormântul gol.

Nu sunt expert în hermeneutică biblică, dar îmi plac scrierile sacre, iar aici, în această relatare despre piatră și mormânt, văd o metaforă extraordinară. Îmi vine în minte Alegoria Peșterii a lui Platon, acea scenă faimoasă din „Republica”, care descrie prizonierii dintr-o peșteră și felul în care aceștia confundă realitatea cu umbrele proiectate pe un perete. Naratorul, Socrate, compară filozoful cu un prizonier eliberat care scapă de peșteră și de umbrele sale, descoperă la lumina soarelui adevărata natură a realității și se întoarce să le povestească celorlalți. Aceștia refuză să-l creadă și l-ar ucide dacă ar încerca să-i scoată și pe ei afară.

De fapt, pentru a ieși din mormînt, Iisus nu avea nevoie sa dea piatra la o parte. Comentatorii biblici notează că piatra a fost înlăturată pentru ca ucenicii Săi să poată vedea că interiorul mormântului era pustiu.

Am putea privi acel mormânt pecetluit și ca pe o metaforă a locului în care trăiesc toți oamenii lipsiți de credință. Înainte ca piatra să fie dată la o parte și să fim conduși spre lumină, trăim asemenea locuitorilor peșterii lui Platon: orbi în fața adevărului, a frumuseții autentice și a binelui suprem, însuflețiți uneori de fericiri efemere, dar lipsiți de acea bucurie profundă de a trăi și de a înțelege mai bine lumea. Credința dă la o parte piatra de pe mormântul în care sălășluim și ne scoate în bătaia soarelui.

Prin urmare, Învierea promite nu doar viață după moarte, ci și viață înainte de moarte.

„În cele din urmă, există doar două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu: «Facă-se voia Ta» și cei cărora Dumnezeu le spune, la final: «Facă-se voia ta»”, scrie C.S. Lewis în The Great Divorce. „Toți cei care se află în Iad, l-au ales singuri. Fără această alegere proprie, Iadul nici nu ar putea exista. Orice suflet cu adevărat însetat de bucurie, o va afla negreșit. Cei care caută, găsesc. Celor care bat, li se deschide.”

Acum, în aceste zile de așteptare a Invierii, dacă te simți încă zăvorât în acel mormânt, încearcă să bați și vezi dacă piatra se dă la o parte. Poți găsi bucuria doar dacă o cauți.

Jeff Minick a predat, timp de 20 de ani, istorie, literatură și latină. Este autorul a două romane, Amanda Bell și Dust on their Wings, precum și a unor cărți dedicate îndrumării tinerilor: Learning as I go, Movies Make The Man: The Hollywood Guide to Life, Love and Faith for Young Men. În prezent lucrează la un roman, The Man Who Loved Books, pregătind, totodată, încă o colecție de eseuri. Scrierile sale apar în Entrepreneur Magazine, The Epoch Times, RealClear Politics, Human Events, Chattanoogan. com, RealClear Markets, The Imaginative Conservative, Intellectual Takeout, Smoky Mountain News, Chronicles Magazine, Alpha News, The Wanderer Newspaper, Citizens Journal etc.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici