I

Ce se întâmplă cu ” ordinea internațională bazată pe reguli” invocată cu disperare de liderii europeni dezorientați? Adevărul este că asistăm la retragerea hegemoniei americane, mascată de un paravan de bravadă și contradicții. Această retragere are un aspect economic și unul geopolitic. Economiștii vorbesc despre taxele vamale ale lui Trump, care destramă ordinea liberului schimb; geopoliticienii despre ”Corolarul Trump”, care dezintegrează sistemul NATO. Acestea fac parte dintr-o singură poveste, destul de coerentă.

Dar retragerea nu este atât de simplă pe cât pare. Și cum se încadrează bombardarea Iranului în ea?

II

La ce se referă oamenii atunci când vorbesc despre o „ordine globală bazată pe reguli”? Punctul de plecare trebuie să fie Carta ONU, semnată la San Francisco în 1945 și, teoretic, obligatorie pentru toate cele 193 de state membre ale ONU. Carta prevede egalitatea juridică suverană (articolul 2.1), soluționarea pașnică a disputelor (articolul 2.3) și interzicerea amenințării sau a utilizării forței (articolul 2.4), cu excepția cazului în care este vorba de autoapărare (articolul 51), sau atunci când este autorizată de Consiliul de Securitate (Capitolul VII). Securitatea pe uscat, pe mare și în aer este sursa din care decurg toate celelalte tratate și convenții care alcătuiesc lumea noastră „bazată pe reguli”.

Însă toate acordurile internaționale, oricât de solemne ar fi, au un neajuns comun: nu există un guvern mondial care să le aplice. Așadar, cum a funcționat, în realitate, sistemul normativ internațional? Actele constitutive, tratatele și convențiile au într-adevăr un anumit caracter obligatoriu pentru cei care le semnează, la fel cum, în cazul națiunilor, statul de drept nu depinde în totalitate de eforturile forțelor de poliție. Prin intermediul tratatelor, națiunile își asumă angajamente și este în interesul lor să le onoreze, câtă vreme aceastea determină stabilitatea și previzibilitatea relațiilor internaționale.

Însă, așa cum am mai susținut (Mark Carney și soarta economiilor liberale, The Wire, 11 februarie 2026), statul de drept internațional depinde în mod decisiv de existența unei puteri conducătoare, capabilă și dispusă să garanteze regulile și să le aplice conform necesităților. După 1945, SUA au preluat acest rol de la Marea Britanie – atât de regretata ”ordine bazată pe reguli” a fost în esență o creație anglo-americană. În epoca Războiului Rece, aceasta nu a fost niciodată cu adevărat globală, ci mai degrabă un duopol al superputerilor. Dar, după prăbușirea comunismului, în 1990, rolul global al Statelor Unite a fost, timp de aproximativ un deceniu, necontestat. Acum ne referim la această scurtă perioadă ca la „momentul unipolar”.

Există însă un fapt care merită subliniat: în vreme ce statul de drept era impus tuturor națiunilor, hegemonul își păstra libertatea de a încălca legea atunci când îi convenea, deoarce nu exista nicio constrângere externă asupra acțiunilor sale. Într-o lume a statelor presupus egale, doar el era cu adevărat suveran și, prin urmare, nu avea de dat nimănui socoteală.

Însă nicio putere singulară nu poate susține, la nesfârșit, un asemenea rol. Atunci când obligațiile depășesc resursele, hegemonul se leapădă de responsabilități, iar „ordinea mondială” pe care o garantează se destramă.

Ni se spune că torța hegemonică a trecut fără probleme de la Marea Britanie la Statele Unite. Dar uităm de cele două războaie mondiale, care au slăbit fatal puterea britanică. Acum, Statele Unite sunt cele care declină responsabilitățile preluate odinioară de la Marea Britanie. Nu există niciun un succesor evident, iar omenirea trebuie să aleagă între „războaiele pentru împărțirea și reîmpărțirea lumii” despre care scria Lenin, și un nou pact global care să asigure siguranța și prosperitatea planetei.

Retragerea Statelor Unite este marcată de două elemente: tarifele vamale ale lui Trump și așa-numitul Corolar Trump.

Tarifele lui Trump

Trump și-a justificat succint tarifele impuse în Agenda de politică comercială pentru 2025, din 3 martie 2025. Deficitul comercial endemic al SUA distrugea industria de prelucrare americană. Vinovate erau „elitele globaliste” care, prin exportul producției, se îmbogățiseră în detrimentul americanilor obișnuiți. Protecția tarifară era menită să înlocuiască ideologia globaliștilor cu o filosofie productivistă. Americanii sunt mai mult decât niște simpli consumatori”, proclama Agenda, iar ”Economia americană înseamnă mai mult decât ceva care «doar mută banii dintr-un buzunar într-altul».”

Agenda comercială a repudiat a rolului hegemonic al dolarului. Statele Unite ale Americii au înregistrat deficit comercial încă din 1975 – timp de 50 de ani. Partenerii comerciali ai Americii erau dispuși să finanțeze surplusul de importuri al Americii în schimbul serviciilor oferite – numiți-o taxă voluntară. Se credea că prin furnizarea unei rezerve valutare sigure pentru lume, SUA ar putea plăti majoritatea costurilor alianței NATO, menținând totodată economia mondială în plină expansiune prin consumul său prodigios. Dar supraevaluarea progresivă a dolarului a erodat economia industrială a Americii și a creat un sistem financiar global supra-împrumutat masiv. Obligat să aleagă între un dolar hegemonic și o economie puternică, Trump a optat pentru ce-a de-a doua variantă.

Cam același lucru s-a întâmplat și în anii 30. În 1932, Marea Britanie a abandonat un secol de comerț liber, instituind Sistemul Imperial de Preferințe. Odată cu retragerea SUA în sistemul de protecție (Regimul tarifar Smoot-Hawley, din 1930), lumea s-a divizat în blocuri economice – reale pentru Marea Britanie, SUA și Franța; aspiraționale pentru Germania, Japonia și Italia – rezultatul fiind cel de-Al Doilea Război Mondial. Istoria nu se repetă, dar rimează.

Corolarul Trump

Strategia de Securitate Națională a administrației Trump, din 4 decembrie 2025, este echivalentul geopolitic al agendei comerciale. Aceasta începe cu o susținere explicită a Doctrinei Monroe:

”Pe 2 decembrie 1823, doctrina suveranității americane a fost nemurită prin cuvântul scris, atunci când președintele James Monroe a declarat în fața națiunii un adevăr simplu care a dăinuit peste veacuri: Statele Unite nu vor șovăi niciodată să-și apere glia strămoșească, interesele și bunăstarea cetățenilor americani. Astăzi, administrația mea reafirmă cu mândrie această promisiune în cadrul unui nou ”Corolar Trump” la Doctrina Monroe: Poporul american – și nu națiunile străine, nici instituțiile globaliste – va fi mereu stăpân pe propriul destin în această parte de lume.”

Apoi, urmează o retorică amplă despre modul în care Statele Unite au protejat continentul american împotriva „comunismului, fascismului și ingerințelor străine și despre cum Trump va urma, ”cu dârzenie” o „politică America First, de asigurare a păcii prin forță”.

Ceea ce se ascundea sub această perdea de fum era  retragerea  SUA de la poziția de lider mondial. Strategia de Securitate repudia chiar „instituțiile globaliste” pe care Statele Unite (cu ajutorul Marii Britanii) le înființaseră după cel de-al Doilea Război Mondial pe post de canale pentru exercitarea hegemoniei sale: Națiunile Unite și agențiile sale, precum și instituțiile de la Bretton Woods. Deosebit de importantă din punct de vedere geopolitic a fost reformularea angajamentelor militare ale SUA: securitatea europeană nu mai era prioritatea principală; Statele Unite nu ar mai garanta apărarea convențională a Europei. Rusia era menționată doar în contextul Europei, iar despre China se spunea că reprezintă o provocare economică, dar nu strategică, care trebuie abordată prin acorduri comerciale.

Documentul  lui Trump se concentrează aproape exclusiv asupra contextului emisferic.

„Administrația mea oprește, de asemenea, fluxul de droguri mortale care trece prin Mexic, pune capăt invaziei imigranților ilegali de-a lungul graniței noastre de sud și demantelează rețelele narcoteroriste din întreaga emisferă vestică.”

Atât Agenda Politicii Comerciale, cât și Strategia de Securitate Națională au marcat tranziția către o retragere a Americii din hegemonia mondială exercitată prin intermediul „instituțiilor globaliste”, către imperialismul regional menținut de puterea americană.

Dar Orientul Mijlociu? Cum se încadrează bombardarea Iranului în Corolarul lui Trump? Se potrivește modelului afișării discreționare a puterii SUA la nivel global de până acum, dar în calitate de președinte ales în 2016, Trump a spus: Vom înceta să luptăm pentru a răsturna regimuri străine despre care nu știm nimic și în care nu ar trebui să fim implicați”. (Guardian, 2 martie 2026).

Deci, ce fac Statele Unite în Orientul Mijlociu? În epoca Războiului Rece, Orientul Mijlociu era o arenă a competiției dintre SUA și URSS. Însă de la prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia nu a mai fost un adversar strategic în lumea musulmană. În anii 1970, SUA depindeau de petrolul din Orientul Mijlociu. Dar de la revoluția șisturilor din 2008-9, și în special din 2019, SUA au atins independența energetică în privința petrolului și a gazelor naturale.

Răspunsul este Israel. De ce este Israelul parte din „apărarea patriei noastre”?

Așa cum era de așteptat, explicația este foarte complicată. Aceasta încorporează protestantismul evanghelic al nucleului de susținători ai lui Trump, corelat cu sionismul creștin și viziunea mesianică; vechile relații militare și de informații speciale dintre America și Israel; legăturile personale strânse dintre elitele americane și cele israeliene; puterea lobby-ului evreiesc în politica SUA.

Ideea de subliniat aici este că, în timp ce, în alte privințe, Trump respinge politicile „globaliste” ale predecesorilor săi, în acest sens el le urmează pur și simplu. Angajându-se pentru supraviețuirea Israelului, Trump face pentru Israel ceea ce a spus că nu va mai face pentru aliații săi din NATO. Faptul că acest lucru implică SUA în „răsturnarea regimurilor străine despre care nu știm nimic, în care nu ar trebui să fim implicați” este contradicția fundamentală a Corolarului Trump.

III

Deci, ce urmează? Argumentul clasic este că ordinea globală bazată pe reguli necesită în mod ideal un guvern mondial. Acest lucru este imposibil de realizat într-o lume a statelor naționale, care pretind toate suveranitatea. Instituțiile postbelice precum Consiliul de Securitate al ONU, Fondul Monetar Internațional și Organizația Mondială a Comerțului au fost concepute ca structuri cvasi-guvernamentale care își puteau impulsiona membrii să adopte o conduită adecvată, dar nu aveau putere coercitivă efectivă, în special asupra marilor prădători ai junglei globale.

Deci, în practică, sarcina de a oferi stimulente și sancțiuni (morcovi și bastoane), pentru a se asigura că națiunile respectau regulile, îi revenea marii puteri dominante.

Lăsând la o parte faptul că principala putere își rezerva libertatea de a ignora normele după bunul plac, adevărata problemă era că o asemenea ordine este, prin natura sa, sortită pierii, deoarece consumă tocmai resursele necesare propriei supraviețuiri. Prin urmare, colapsul sistemului în haos și, probabil, în război, este inevitabil, până în momentul apariției unui nou hegemon.

Îndatorirea cea mai urgentă a vremii noastre este să depășim o narațiune care amenință să distrugă lumea. Trebuie să începem să ne gândim serios la modul în care misiunea de a construi, impune și subscrie la regulile ordinii internaționale poate fi transferată de la un hegemon în declin unui concert al marilor puteri. Omenirea s-a apropiat uneori de acest ideal, însă doar pentru a cădea iarăși pradă războaielor. Această situație decurge parțial din Corolarul Kantian, conform căruia pacea eternă este condiționată de existența unor guverne republicane peste tot în lume. Totuși, goana după acest ideal sfârșește prin a-l nega: ea generează războaie nesfârșite și pline de zel moralist, cu scopul de a impune acele schimbări de regim considerate indispensabile păcii universale.

De fapt, istoria arată că există mai multe căi care pot duce la pace pentru un interval rezonabil de timp. În timpul Războiului Rece, SUA și Uniunea Sovietică au convenit asupra unor reguli de coexistență. În Europa, sistemul echilibrului de putere a funcționat cu precizia unui ceasornic, pe parcursul celei mai mari părți a secolului al XIX-lea. Diplomația a stat la baza concertului european. Acum, toate aceste mecanisme de menținere a păcii se află într-o stare de degradare.

În mesajul său de Crăciun, Papa Leon al XIV-lea a cerut părților care luptă în Orientul Mijlociu și în alte zone să „găsească curajul de a practica dialogul, pacea și reconcilierea pentru binele comun”. Asta ar însemna, cel puțin, redeschiderea canalelor blocate ale diplomației. Pentru a exersa dialogul cu «celălalt», liderii noștri trebuie să se aventureze dincolo de informațiile adecvate asasinatelor cu drone. Ei trebuie să învețe limbile, să studieze istoriile, să călătorească în teritorii și să respecte obiceiurile celor pe care acum  îi privesc cu ostilitate. Iată oportunitatea pe care o aduce declinul hegemoniei. Cealaltă variantă este atât de întunecată, încât nici nu ne putem gândi la ea.

Robert Jacob Alexander Skidelsky (născut în 1939) este un academician britanic, membru al Camerei Lorzilor și profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. Este recunoscut la nivel mondial drept „biograful definitiv” al lui John Maynard Keynes și una dintre cele mai influente voci din sfera istoriei economice și a filosofiei politice contemporane.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici