În 2002, Fox a difuzat prima serie a unui serial science fiction, deosebit de distractiv, creat de Joss Whedon. Desigur, cunoscătorii își vor da deîndată seama că vorbesc despre Firefly (Serenity) și despre isprăvile celor nouă oameni care formau echipajul navei spațiale cu același nume. Unul dintre cele mai interesante fire narative adiacente ale serialului era ideea că ”Alianța” de la putere încerca să supună populația injectând în aer o substanță chimică numită Pax, sperând că va face oamenii mai ușor de controlat. Din păcate, planul a dat greș, iar majoritatea indivizilor expuși la acea substanță au devenit atât de letargici încât și-au pierdut orice voință de a trăi, în vreme ce un mic procent a avut reacția opusă, transformându-se în ”reaveri” (sălbatici care se automutilau).

Chiar dacă filmul este o ficțiune, ideea că politicile guvernamentale bine intenționate, dar prost executate, pot avea un efect devastator asupra psihicului oamenilor nu este totuși atât de exagerată. Există chiar un termen care descrie acest comportament motivat de dorința de a ajuta, care sfârșește prin a produce consecințe absurde, chiar dăunătoare pentru ”beneficiarii” vizați. O dinamică din ce în ce mai evidentă în Europa, unde sistemele generoase de protecție socială ar fi trebuit să genereze o plasă de siguranță pentru toți cetățenii, dar au produs, în schimb, o generație de tineri care își pierd tot mai mult dorința de a trăi.

Cifrele vorbesc de la sine. În Uniunea Europeană, 11% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 29 de ani nu sunt angajați și nu urmează niciun program educațional sau de formare, fiind cunoscuți și sub denumirea de așa-numiții NEET (Not in Education, Employment, or Training). Situația este cât se poate de sumbră mai cu seamă în sudul Europei: în Italia, Grecia și Spania, procentul ”tinerilor NEET” depășește cu mult 14%, iar în unele regiuni din sudul Italiei depășește 30%. În Grecia, aproape 15% dintre tineri au părăsit efectiv mediul economic. Chiar și la 18 ani după criza din 2008, milioane de bărbați europeni aflați în floarea vârstei stau acasă. În Italia, tinerii în general nu părăsesc casa părinților până la vârsta de 30 de ani. În Grecia și Spania, cifrele sunt similare. Și nu este vorba câtuși de puțin despre acea ”dolce vita” specifică stilului de viață mediteraneean, ci despre societăți care generează tineri fără țeluri și aspirații.

Acesta nu este doar un fenomen economic. Este unul sociologic și are rădăcini adânci. Robert Putnam a documentat prăbușirea infrastructurii civice în cartea sa ”Bowling Alone”, dar curentul este la fel de vizibil și de cealaltă parte a Atlanticulu. Afilierea la sindicate a scăzut brusc în întreaga UE. Participarea la serviciile religioase a cunoscut un declin drastic. La alegerile pentru Parlamentul European din 2024, prezența a scăzut, de asemenea, cu șase puncte procentuale în rândul tinerilor sub 25 de ani – 19% dintre tinerii care nu au votat invocând un dezinteres absolut față de politică, iar alți 17% exprimând o neîncredere totală în instituțiile politice. Potrivit Eurofound, încrederea în guvernele naționale se află într-un proces de eroziune continuă. Sociologul Emile Durkheim susținea că atunci când oamenii sunt scoși din comunitățile strânse și abandonați într-o condiție de individualism atomizat, ei se confruntă cu starea de anomie, care presupune pierderea busolei morale și sociale. Așa cum susținea psihologul social Jonathan Haidt, trecerea de la comunitatea tradițională la societatea impersonală, contractuală, nu generează libertate, ci un vid care se manifestă fie ca letargie, fie ca furie. Acești oameni nu și-au pierdut doar interesul. Au pierdut întregul ecosistem organizațional care odinioară dădea vieții clasei muncitoare structura și sensul său.

Criza depășește sfera politicului. În fiecare an se sinucid aproximativ 47000 de europeni iar, în întreaga Uniune Europeană, bărbații sunt de trei până la patru ori mai predispuși să se sinucidă decât femeile. În Letonia și Polonia, raportul depășește șapte la unu. Ratele mortalității induse de droguri sunt de trei până la patru ori mai mari în rândul bărbaților, supradozele de opioide reprezentând majoritatea celor peste 6.000 de decese legate de droguri înregistrate anual. Iar Europa s-ar putea afla în pragul a ceva chiar mai rău: Agenția europeană pentru medicamente avertizează că opioidele sintetice puternice, cum ar fi nitazenele, se răspândesc, cu focare de intoxicații în Irlanda, Franța și Germania. Între timp, 13% dintre europeni declară că se simt singuri în cea mai mare parte a timpului, singurătatea fiind accentuată în rândul celor sub 30 de ani. Centrul Comun de Cercetare al UE tratează acum singurătatea ca pe o criză de sănătate publică.

Înainte de a conchide că iată, asistăm la un act de justiție cosmică pentru secolele de dominație masculină, mai gândiți-vă o dată! De fapt, femeile nu-și doresc bărbați lipsiți de ambiție. Louise Perry, autoarea britanică a cărții „Argumente împotriva revoluției sexuale”, argumentează convingător că revoluția sexuală, în forma sa cea mai contemporană, în aparență eliberatoare pentru femei, le obligă, de fapt, să se adapteze la comportamentul sexual preferat al bărbaților. Ce fac tinerii europeni inactivi cu timpul lor? Mulți dintre ei consumă pornografie, iar consecințele nu sunt doar culturale, ci și neurologice. Neurocercetătorul Bruce Wexler a demonstrat că factorii de mediu remodelează fizic creierul în perioadele critice de dezvoltare – ceea ce înseamnă că orele de consum zilnic al pornografiei din timpul adolescenței reconfigurează arhitectura neuronală responsabilă de motivație, intimitate și atașament. Efectele secundare, de la disfuncția erectilă și până la așteptările disproporționate față de partenerii din lumea reală, sunt bine documentate. Toate acestea limitează numărul partenerilor masculini potriviți, existând un procent tot mai mare pe de o parte de bărbați indiferenți, apatici și, pe de alta, de bărbați superperformanți, ”alfa”, care preferă să aibă mai multe partenere, de obicei semnificativ mai tinere. Cu 80% dintre bărbații italieni cu vârste cuprinse între 20 și 29 de ani insuficient maturizați, piața matrimonială nu poate fi înfloritoare!

Evident, acesta este un îndemn la acțiune – dar nu pentru subvenții și mai generoase, pe care Europa de vest le acordă deja din belșug. Acum zece ani, laureatul Nobel Robert Solow susținea că, atunci când există salarii și condiții adecvate, oamenii își doresc muncă demnă și nu pomană. Economistul comportamental Dan Ariely a demonstrat ceea ce el numește „Efectul IKEA”: oamenii acordă o valoare mai mare lucrurilor pe care le-au construit cu mâinile lor. Munca nu produce doar venituri – produce sens. Eliminând necesitatea muncii, elimini un mecanism psihologic primar indispensabil stimei de sine. Între timp, economiștii Alberto Alesina și Paola Giuliano au arătat că atitudinile culturale față de muncă și redistribuire, odată formate, persistă de-a lungul generațiilor. Aceasta înseamnă că obiceiurile de dependență cultivate de decenii de expansiune a asistenței sociale nu vor dispărea odată cu următoarea creștere economică.

Viziunea distorsionată conform căreia munca e doar pentru bani trebuie înlocuită cu conștientizarea faptului că străduința conferă demnitate și că viața e mult mai luminoasă atunci când te trezești de dimineață. Nu este nevoie de o conspirație guvernamentală pentru a distruge o civilizație, ca într-un film science fiction. Uneori, programele guvernamentale bine intenționate, dar greșit gândite – ceea ce numim, politicos, altruism patologic – pot face treaba la fel de bine. Europa, cu plasele sale de siguranță generoase și tinerii care stau închiși în casă ar putea fi o dovadă vie a acestui fapt.

Ralph Schoellhammer este un politolog, teoretician și editorialist austriac, a cărui activitate se concentrează pe intersecția dintre cultură, politică și psihologie socială.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici