Stimațí Cititori,

 

Între ziua Culturii Naționale, ziua poetului nepereche Mihai Eminescu, am dorit să vorbim, din nou, despre o altă figură legendară a Culturii Românilor, Constantin Brâncuși. a cărui zi, de asemenea zi națională, 19 februarie,  se apropie.

Scriitorul Laurian Stănchescu, a spus:  „ziua de 19 februarie 1876, este înscrisă în Calendarul Culturii Universale ca o dată biblică; se năştea cel care avea să fie «Patriarhul şi Părintele Sculpturii Moderne», «Titanul din Hobiţa», Constantin Brâncuşi, gorjeanul care ne-a dus în universalitatea lumii şi ne-a înrudit cu Dumnezeu” .

Centrul Cultural „Georges-Pompidou”

Centrul Național de Artă și Cultură Georges-Pompidou, este o instituție policulturală situată în cartierul Beaubourg, în arondismentul 4 din Paris, pe malul drept al Senei, între cartierele Halelor și Marais. Centrul Pompidou a primit, în anul 2006, 6,6 milioane de vizitatori pe an, ceea ce îl situa pe locul al treilea între cele mai vizitate instituții din Franța, după Luvru și Turnul Eiffel. Centrul Georges-Pompidou păstrează una dintre două cele mai mari colecții de artă modernă și contemporană din lume, alături de cea a Museum of Modern Art din New York.

Centrul Pompidou, în fiecare an, se organizează expoziții temporare, dedicate unor mari personalități culturale.

Dalí (1979)

Pollock (1982)

Bonnard (1984)

Kandinsky (1984)

Klee (1985)

Max Ernst (1991)

Matisse (1993)

Brâncusi / Brâncuși (1995)

Fernand Léger (1997)

Picasso (2000)

Miró (2004)

Henri Matisse (2020)

Chagall, Lissitzky, Malevici. (2018)

Brâncusi / Brâncuși (2024)

La expoziția Brâncuși din anul 2024 au fost prezentate circa 120 de sculpturi şi peste 400 de desene, fotografii şi documente personale ale marelui artist. Expoziţia a atras peste 390.000 de vizitatori, altfel spus aproape 5.000 pe zi. O cifră nemaiîntâlnită din 2020 încoace. Precedenta expoziţie Brâncuşi din 1995 atrăsese zilnic «numai» 4.000 de vizitatori.

Retrospectiva Brâncuşi de la Centrul Pompidou va rămâne probabil în analale muzeului de artă modernă din Paris. Din 1995 şi până acum, instituţia care găzduieşte atelierul marelui artist de origine română, mort în Franţa în 1957, nu mai organizase o astfel de expoziţie.

Ariane Coulondre, curatoarea expoziției a declarat: Lucrăm la această expoziție de aproximativ 2 ani pentru a-i aduce un omagiu lui Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului 20, un artist imens, având șansa ca atelierul său aflat în fața Centrului Pompidu să ne aparțină …

 

Cum ? De ce ?

 

Se pare că Constantin Brâncuși ar fi făcut Statului român oferta de a-i lăsa moștenire 200 de lucrări și atelierul său din Paris, Impasse Ronsin nr. 10. Este prezentat drept dovadă procesul-verbal de la ședința prezidată de Mihail Sadoveanu, Secțiunea de Știința Limbii, Literatură și Arte a Academiei Republicii Populare Române pe 7 martie 1951. La această ședință au participat George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Al. Toma, George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius și Krikor H. Zambaccian. În ședință a fost refuzată prezentarea de opere ale lui Brâncuși la Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente; în procesul verbal nu se menționează nimic despre vreo donație sau moștenire.

 

Azi, nu vom vorbi despre Centrul Pompidour, ci despre Constantin Brâncuși…Am mai vorbit despre acesta în primele articole publicate acum cinci ani în ziarul nostru…

Cred că cea mai frumoasă descriere a personalității marelui sculptor a    facut-o….Eugen Ionescu.

Eugen Ionescu povestește: „L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin. «Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru?», îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. «Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc». Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Îi alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţându-i cu bâta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau. Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung până să mă duc să-l văd pe Brâncuşi: îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atât mai mult cu cât îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit: nu mai voia să dea mâna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncuși, l-ar deochea şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrântească glezna, uitându-se cu ură la el. Şi Picasso îl scârbea pe Brâncuși, căci, după acesta din urmă, «Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră».

Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, când uşa se deschise. Brâncuși intră: un bătrânel de optzeci de ani, cu reteveiul în mână, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, «cu ochii sclipind de răutate», cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori.

Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului:

— Ce face la viaţa lui?

— E autor dramatic! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.

— Ce e? întrebă iarăşi Brâncuși.

— Scrie piese,… piese de teatru!

— Piese de teatru? se miră Brâncuși. Apoi, întorcându-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă:

— Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru!

— Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv, îi spusei.

Mă privi cu ochiul lui de bătrân ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare.

 

Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncuși încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă când se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Când se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască cu vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme:  nu-i dădea prin minte să telefoneze. Era foarte aproape de sfârşitul lui, când soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemână. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucându-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrânul acesta cu barbă albă îi spuse, duios, ţinând-o de mână: «Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sunt fericit că ai venit. Vezi tu, eu sunt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decât să întind mâna să-l prind.» Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.”

 

Sculptorul, celebru în toată lumea, a avut o poveste de dragoste cu cântăreața de muzică populară Maria Tănase. Se întâmpla în anii ’30, la Paris. Cei doi s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt, însă geloziile au dus la despărțire. Întreaga poveste a fost confirmată chiar de marea noastră artistă, în 1961, la Târgu Jiu.

Foarte importantă pentru cariera tânărului artist este experienţa pe care o are în atelierul celebrului sculptor francez Rodin. Avea doar 30 de ani. Aici îl cunoaşte printre alţii şi pe Henri Coandă, cu care va lega o strânsă prietenie. La data de 27 martie 1907, după numai 7 luni, spunând că „nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, Brâncuşi părăseşte atelierul maestrului său și își deschide propriul atelier. Este momentul în care artistul român trăieşte întoarcerea cu faţa către izvoarele folclorice. De acum înainte va începe cascada marilor realizări artistice: „Ansamblul de la Buzău”, „Rugăciunea” (operă care marchează „momentul depăşirii influenţei lui Rodin”), „Sărutul”, „Cuminţenia Pământului”.

 

Constantin Brâncuși a fost un mare Român. A iubit țara, a iubit meleagurile natale, a lăsat aici, în Târgu Jiu poate cele mai importante opere ale sale…

 

În anul 1918, marele artist realizează, în memoria eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial, prima versiune în lemn a „Coloanei fără şfârşit”.

În anul 1937, după ce fusese curtat de însuşi maharajahul Yeswant Raotolcar Bahadur, care dorea să-i construiască un templu, artistul se întoarce în ţară la invitaţia Aritinei Tătărăscu, preşedinta Ligii Femeilor Gorjene, pentru a executa Monumentul de la Târgu Jiu, proiect început încă din 1918. Astfel, realizează tripticul „Masa Tăcerii”, „Poarta Sărutului” şi „Coloana fără sfârşit” (1937-1938).

Masa tăcerii

 

Despre Masa Tăcerii, se spune că aceasta transmite o energie pozitivă celor care se apropie de ea. Se pare că cei care se așază pe unul din cele 12 scaune care o înconjoară simt nevoia de liniște și meditație.

Pe lângă binecunoscuta temă populară, care se face simţită în mai toate operele marelui artist, ansamblul de la Târgu Jiu îmbracă şi o dimensiune spirituală: exprimarea sentimentului cosmic manifestat prin reunirea celor patru elemente fundamentale ale lumii – apă (pornind de la râul Jiu), pământ („Masa tăcerii“ care încorporează pământul), focul (flacăra care asigură triumful asupra morţii, în „Poarta Sărutului“) şi aer (avântul „Coloanei fără sfârşit“, care escaladează văzduhul în drumul spre veşnicie).

Poarta sărutului

 

Simbolul Ansamblului brâncuşian de la Târgu Jiu poate îmbrăca şi o dimensiune biblică: cele douăsprezece scaune, aşezate de jur împrejurul mesei, îi simbolizează pe cei 12 Apostoli, „Poarta sărutului” descrie unitatea organică din interiorul familiei, iar „Coloana fără de sfârşit” descrie ascensiunea permanentă a sufletului, care se odihneşte deplin în veşnicie.

 Coloana Infinitului era la un pas să fie distrusă de regimul comunist, pentru că aceştia o considerau lipsită de importanţă. În urmă cu 60 de ani, comuniştii i-au dat ordin lui Tănasie Lolescu să dărâme Coloana Infinitului pentru a o vinde la fier vechi. Lolescu este originar din Hobiţa, satul marelui sculptor Constantin Brâncuşi, dar atunci făcea parte din Uniunea Tineretului Comunist. Avea doar 24 de ani şi era entuziasmat de idealurile comuniste. În primăvară, prim-secretarul Constantin Babalîc i-a dat ordin să demoleze Coloana. A plecat la Coloană împreună cu tractoristul Milotin şi când au ajuns în Parcul Central din Târgu-Jiu,  Lolescu şi Milotin au legat lanţul tractorului de primul modul al Coloanei. Au tras cu tractorul cu care veniseră, dar lanţul s-a rupt.  Au legat din nou lanțul, dar de mai multe ori în jurul Coloanei și au tras din nou. Tractorul s-a ridicat pe doua roți, dar Coloana nu s-a clintit.

Coloana fără sfârșit

 

Brâncuși a spus : „Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.”

 Vremurile de tristă amintire au trecut…Azi Constantin Brâncuși este onorat și în propria țară…

În aprilie 1991, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), pe aversul căreia era reprezentat Constantin Brâncuși, din față. Pe reversul aceleiași bancnote artistul era reprezentat împreună cu câteva din operele sale. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vedea imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran.

emisă în aprilie 1991

În decembrie 1992, Banca Națională a României a pus în circulație o nouă bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși privind spre stânga noastră, împreună cu două dintre operele sale. Pe revers, sunt reprezentate alte lucrări ale artistului. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vedea imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran. Alte tiraje îl prezintă pe artist, în filigran, privind spre dreapta noastră.

emisă în decembrie 1992

Cartierul și parcul Constantin Brâncuși din București îi poartă numele. Diverse străzi din București, Chișinău, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Cluj, Arad, Timișoara, Oradea, Petroșani, Motru, Șelimbăr, unități de învățământ din Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Medgidia, Peștișani (Gorj) îi poartă numele.

În Parcul Regele Mihai I al României din București se află statuia lui Constantin Brâncuși, dăltuită de Ion Irimescu.

Statuia lui Constantin Brâncuși de Ion Irimescu

 

Scriitorul Laurian Stănchescu, a solicitat printr-o scrisoare publică adresată preşedintelui Klaus Iohannis, să declare Ziua Naţională Constantin Brâncuşi, pe data de 19 februarie: „Vă cer în numele memoriei lui Constantin Brâncuşi să declaraţi ziua de 19 februarie «Ziua Naţională Constantin Brâncuşi»”. În opinia sa, ziua de naştere a sculptorului Constantin Brâncuşi, 19 februarie 1876, „este înscrisă în Calendarul Culturii Universale ca o dată biblică, se năştea cel care avea să fie «Patriarhul şi Părintele Sculpturii Moderne», «Titanul din Hobiţa», Constantin Brâncuşi, gorjeanul care ne-a dus în universalitatea lumii şi ne-a înrudit cu Dumnezeu”.

Propunerea legislativă privind instituirea acestei zile a fost iniţiată de mai mulţi parlamentari, care, în expunerea de motive, susţineau că declararea datei de 19 februarie drept „Ziua Brâncuşi” – sărbătoare naţională legală lucrătoare, reprezintă „o reparaţie morală faţă de refuzul şi umilirea sculptorului de către statul român atunci când a vrut să doneze toată opera sa poporului nostru”.

La 27 noiembrie 2015, legea prin care data de 19 februarie a fost declarată Ziua Brâncuşi ca sărbătoare naţională a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis. Legea nr. 305/2015.

 

Să revenim însă la opera lui Brâncuși…Să ne bucurăm împreună de lucrări ale sale…

 

Sărutul 

Începutul lumii

Domnișoara Pogany

 

Păsări

Mulți se întreabă ce se mai poate face în sculptură după Michelangelo. Michelangelo este în mod cert Beethoven al sculpturii. Sculptura secolului XIX și de început a secolului XX a ales calea realismului. Mulți mari artiști Aristide Maillol, Auguste Rodin și alții… Sculptori de geniu… În limba egipteană, cuvântul sculptor înseamnă „creator”. Sculptura s-a oprit însă din nou în loc cu un alt sculptor genial, de data aceasta român , CONSTANTIN BRÂNCUȘI

Una din cele mai bune analize critice ale operei lui Brâncuși este aceea scrisă de Eugen Ionescu. Iată câteva idei din aceasta:

S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gândiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate.

Creaţie, totuşi, în primul rând. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură”; la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci” şi care nu este decât ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decât oamenii de litere, „gânditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual” şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sunt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decât toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei.

Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese, o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa.

 

 Cred că testamentul lui Constantin Brâncuși este : „Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată”

 

Stimați cititori,

 

Am dorit în acest articol să aduc un omagiu unicului Constantin Brâncuși, să încerc să îi prezint personalitatea pentru a putea să îi înțelegem opera..

 

 

 

Un articol de Cezar Corâci – membru UZPR