Urletele indignate ale establishmentului de politică externă de la Washington vizavi de planul de pace în 28 de puncte al președintelui Trump vă spun tot ce trebuie să știți despre motivele pentru care un astfel de plan este într-adevăr necesar.

După aproape patru ani de război, sute de mii de victime și sute de miliarde de dolari cheltuiți din banii contribuabililor americani, grupurile de interese specifice sunt îngrozite că cineva ar putea încerca să pună capăt prin diplomație acestui conflict, în loc să continue să-l alimenteze cu transporturi nesfârșite de arme și promisiuni deșarte. Planul pe care trimisul lui Trump, Steve Witkoff, l-a negociat – da, cu Rusia, pentru că așa se încheie, în general, războaiele – reprezintă o revenire demult așteptată la o politică externă realistă.

Acesta recunoaște ceea ce oricine nu este prizonierul abstracțiunilor ideologice știe deja: Ucraina nu poate recupera militar tot teritoriul pe care Rusia l-a acaparat, extinderea NATO a fost întotdeauna o linie roșie pentru Moscova, iar interesele vitale ale Americii nu necesită lupta împotriva Rusiei până la ultimul ucrainean.

Argumente realiste pentru acord

Criticii se isterizează că planul ar recunoaște controlul rusesc asupra Crimeei, Donețkului și Luhanskului. Dar să fim sinceri și să recunoaștem faptele de pe teren. Rusia controlează Crimeea încă din 2014 – adică de acum aproape 12 ani.

Donbasul a fost o zonă de război disputată la fel de mult timp. Ucraina controlează astăzi doar aproximativ 15% din aceste regiuni estice, iar acest procent scade cu fiecare lună care trece. Idealiștii de la Washington pot bate din picioare și insista asupra inviolabilității frontierelor post-Război Rece cât doresc, dar nu pot schimba realitățile de pe câmpul de luptă.

Avem de ales nu între acest acord și restaurarea magică a Ucrainei de dinainte de război, ci între înghețarea conflictului acum, cu unele garanții de securitate, sau pierderea a și mai mult teritoriu, în vreme ce orașele și satele Ucrainei devin tot mai mult niște ruine, iar populația dispare.

Dincolo de fanteziile wilsoniene

Ceea ce îi înfurie în mod deosebit pe adepții contemprani ai wilsonianismului [wilsonianismul este o ideologie de politică externă bazată pe principiile lui Woodrow Wilson, care pune accentul pe promovarea democrației și a valorilor liberale în străinătate. Termenul descrie adesea și o versiune recentă, mai dură și uneori intervenționistă care pune accentul pe construirea statului prin design instituțional extern, criticată pentru minimizarea proceselor politice locale și a presiunilor societății, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în Balcani. n.trad.] este faptul că planul ar cere Ucrainei să renunțe la statutul de membru NATO. Bun. Extinderea NATO în Ucraina a fost întotdeauna o fantezie – una periculoasă, care a contribuit la precipitarea acestui război.

La summitul de la București din 2008, Germania și Franța au blocat aderarea Ucrainei tocmai pentru că înțelegeau realitățile strategice pe care establishmentul politicii externe americane refuza să le recunoască.

În ciuda numeroaselor sale defecte, Rusia are interese legitime de securitate. Așa cum America nu ar tolera niciodată o alianță militară ostilă la granițele sale (vă amintiți de criza rachetelor cubaneze?), Rusia nu ar accepta niciodată baze NATO în Ucraina.

Nu trebuie să admiri regimul autoritar al lui Vladimir Putin pentru a recunoaște această realitate geopolitică fundamentală. Empatia strategică nu este o aprobare morală – este, pur și simplu, un instrument de înțelegere a modului în care funcționează lumea în mod real, mai degrabă decât a modului în care ne-am dori să funcționeze.

Interese americane reale

Întrebarea vitală pe care sistemul de politică externă american a evitat-o cu grijă este: Care este interesul național american în Ucraina?

Nu lucrurile care ne fac să ne simțim bine, susținerea democrației și a autodeterminării – acestea sunt valori importante, dar nu sunt interese. Care ar fi beneficiile concrete, economice sau de securitate, obținute de Statele Unite, prin continuarea acestui război?

Răspunsul sincer este: niciunul. Ucraina nu este un aliat NATO. Nu are nicio relație formală de securitate cu Statele Unite. Nu este un partener comercial major. Nu găzduiește active americane critice.

Singurul interes american aflat în joc este același angajament reflexiv față de hegemonia globală, care a condus condus la dezastre în Irak, în Libia și în Afganistan.

Ideologie costisitoare

Adevăratul scandal nu este planul de pace al lui Trump, ci faptul că establishmentul de politică externă a împiedicat ani de zile orice efort diplomatic serios, insistând asupra unei soluții militare care nu a fost niciodată realizabilă.

Le-au spus ucrainenilor că sprijinul occidental îi va ajuta să împingă Rusia înapoi la granițele de dinainte de 2014. Au descurajat negocierile. Au sărbătorit victoriile ucrainene, păstrând în același timp tăcerea cu privire la numărul tot mai mare de victime. Și când ofensiva Rusiei a stagnat, s-au convins că victoria totală a Ucrainei era la doar un transport de arme distanță.

Și cu ce rezultate? Armata Ucrainei este epuizată, infrastructura sa este devastată, iar populația sa a fost redusă cu milioane de oameni prin morți, strămutări și emigrare. Între timp, Rusia s-a adaptat cu succes la sancțiuni, a găsit noi piețe pentru exporturile sale de energie și și-a consolidat relațiile cu China.

În cazul în care acesta a fost o politică încununată de succes, oare cum ar fi arătat un eșec?

O pace imperfectă în locul unui război fără sfârșit

Da, planul lui Trump este imperfect. Garanțiile de securitate sunt vagi. Mecanismele de aplicare sunt neclare. Rusia va obține o mare parte din ceea ce și-a dorit. Dar acordurile de pace perfecte există doar în imaginația colegilor de la think tank-uri și a autorilor de editoriale. Adevăratele acorduri de pace sunt compromisuri complicate care îi lasă pe toți oarecum nemulțumiți.

Întrebarea nu este dacă acesta este un rezultat ideal – este evident că nu. Ci, dacă este mai bun decât alternativa: un război continuu pe care Ucraina nu îl poate câștiga, victime tot mai numeroase, ruină economică și riscul escaladării unui conflict direct între NATO și Rusia.

Pentru oricine este cu adevărat interesat de bunăstarea Ucrainei, mai degrabă decât de principii abstracte sau de bilanțul geopolitic, răspunsul ar trebui să fie cât se poate de limpede.

Punând capăt crimelor

Oamenii care denunță acum realismul lui Trump sunt exact aceiași care au promis o victorie militară rapidă, spunând că sancțiunile vor paraliza Rusia, că Putin va fi răsturnat și că Ucraina are nevoie doar de puțin sprijin pentru a triumfa. Au greșit de ficare dată, iar ideologia lor i-a dezamăgit pe ucrainenii pe care pretind că îi susțin.

Președintele Trump, indiferent de celelalte eșecuri ale sale, înțelege că a conduce înseamnă uneori să faci înțelegeri dificile, mai degrabă decât să urmărești obiective maximaliste. Înseamnă să recunoști constrângerile, mai degrabă decât să te prefaci că acestea nu există. Înseamnă să pui interesele țării tale pe primul loc, mai degrabă decât să le subordonezi unei cruciade wilsoniene pentru așa zisa ”ordine internațională bazată pe reguli”.

Establishmentul de politică externă nu îl va ierta niciodată. Ucrainenii s-ar putea prea bine să nu-i fie recunoscători pentru ceea ce face. Dar, dacă acest plan une capăt crimelor și creează chiar și o pace imperfectă, rezultatul obținut va fi totuși mai bun decât cel al politicilor preferate ale establishmentului, care au condus la un război perpetuu, în numele unor obiective imposibile.

Ceea ce nu este nici pe departe o trădare a valorilor americane, ci o revenire la genul de realism care făcea odinioară politica externă americană eficientă, mai degrabă decât doar idealistă. O regăsire demult așteptată.

Leon Hadar, este jurnalist, blogger și scriitor. Critic de multă vreme al politicii americane în Orientul Mijlociu, el a fost cercetător la Institutul Cato, iar în prezent este cercetător principal la Foreign Policy Research Institute.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici