Programul european SAFE deschide oportunități majore pentru industria de apărare, dar România pare incapabilă să profite. Lipsa unei evaluări naționale, absența unei strategii coerente și dependența de importuri mențin companiile românești într-un cerc vicios al subfinanțării. Dumitru Costin, presedintele Blocului Național Sindical (BNS)explică pentru Vocea Românului de ce riscăm să rămânem spectatori în loc să redevenim producători.

 

  1. În contextul aprobării Programului SAFE, există perspective de implicare a industriei speciale autohtone în proiecte specifice având în vedere suma importantă alocată României?

Teoretic, da, ne-am putea implica, dar pentru a ne putea implica trebuie să avem o viziune clară asupra prezentului dar și a viitorului industriei de apărare din România. În Programul SAFE sunt definite șapte categorii mari de teme pe fiecare stat membru. Pe fiecare din cele șapte, statul membru trebuie să aibă o evaluare legată atât de nevoi, priorități, cât și capabilitate tehnologică și umană, insist și umană, pe de o parte. Pe de altă parte trebuie să aibă capacitatea de a negocia cu alte state membre integrarea producătorilor români în grupuri industriale sau în lanțuri de aprovizionare în care companiile românești să aibă un rol de jucat. Din câte știu eu, în momentul de față nu avem o astfel de evaluare făcută la nivelul industriei românești. Și de asemenea nu știu ca România să fi întreprins demersuri integrate de a deschide discuții și negocieri cu omologii lor din celelalte state europene.

Vă reamintesc că, la începutul acestui an, după ce deja la Comisie și, mai ales, la Parlament se dezbătea Programul SAFE unele state membre își organizaseră echipe tehnice, misiuni industriale susținute politic de miniștrii Economiei sau Industriei, după caz, sau miniștrii Apărării, care au vizitat România. Polonia este un bun exemplu de leadership politic cu viziune care s-a mișcat nu repede, ci îngrozitor de repede. Au venit în România, au avut discuții, au vizitat fabrici, uzine, au vast cu cine s-ar putea crea relații parteneriale. Repet, acest principiul industrial în interiorul Uniunii Europene este unul din elementele cheie ale SAFE.

 

  1. Există, în zona societăților cu capital majoritar de stat din Ministerul Economiei, soluții la nivel guvernamental pentru revitalizare, altele decât strategiile sterile, care rămân doar pe hârtie?

Din păcate, nu există pentru România o astfel de viziune. Strategiile sunt sterile, pe de-o parte din cauza ministerului Economiei, unde acest lucru e tratat la „și altele”, n-a reprezentat o prioritate și un alt motiv, dar care reprezintă motivul principal, este comportamentul Armatei Române, în principal al Ministerului Apărării Naționale, care a abandonat de foarte multă vreme, încă de dinainte de anul 2000, deci la sfârșitul ultimei decade din mileniul trecut, a abandonat colaborările efective și rolul lor, statutul lor de client al industriei de apărare românești. Din momentul ăla a optat doar pentru importuri, fapt care a dezavantajat industria românească autohtonă de apărare și mai ales a lipsit-o de orice tip de perspective.

  1. Există programe de restructurare / lichidare, a societăților cu pierderi din cadrul ROMARM?

Sunt lucrurile cele mai ușor de făcut, astea cu restructurări/lichidări de societăți cu pierdere. Normal ar trebui să se întâmple aceste lucruri. Noi am făcut la un moment dat o astfel de evaluare pe societățile comerciale în care reprezentam lucrători. Din păcate managerii societăților comerciale cu capital de stat, pe de o parte, pe de altă parte ministerul Economiei, sunt prinși ca muștele în pânza de păianjen întrucât capacitățile de producție cu capital majoritar de stat din România sunt prinse într-un așa-zis Plan național de mobilizare, și nimeni nu îndrăznește să-și asume, la un moment dat, o astfel de decizie de reorganizare, restructurare, pentru că trebuie să treci printr-o sumedenie de instituții. Pe de o parte.  Pe de altă parte, dacă s-ar face un astfel de demers, s-ar vedea, ca în basmul lui Andersen că Împăratul e gol. Că România are în Planul național de mobilizare niște capacități industriale care sunt mai mult pe hârtie, iar din punct de vedere fizic și tehnologic nu mai au aproape nici o valoare de întrebuințare pentru industria militară, industria de război românească.

  1. Având în vedere evoluția conflictului din Ucraina cât de relevantă mai este industria noastră de apărare?

Ce a mai rămas din industria noastră de apărare, pentru că mai sunt, să zic așa, mici embrioane economice care continuă să funcționeze, sunt cele care vizează lucrurile relativ simple, și aici mă refer în principal la armament de infanterie, dar mai ales la muniție. Dar și aici avem o vulnerabilitate pentru că România și astăzi se chinuie să pună pe picioare, să repună pe picioare, o fabrică de pulberi. Fabricăm muniție, dar suntem dependenți de importuri. Și pe acest subiect, în momentul de față, sursa principală de explozibil necesar fiind Serbia. Serbia care are anumite afinități, anumite tipuri de relații cu Rusia, care este văzută, cel puțin de Uniunea European, în momentul de față, și prin prisma agresiunii militare din Ucraina, ca fiind principalul vector de destabilizare militară în zonă.

  1. Nu avem componente de AI implementate în industria militară, fapt ce face improbabilă participarea la licitații pentru diverse contracte interne sau externe. Știți cumva dacă au fost propuse soluții din partea ministerului de resort?

Să vorbești de AI în industria cu capital de stat românească e ca și cum le povestești filme științifico-fantastice. Îi pui să urmărească câteva episoade din „Star Trek: Next Generation”. Nivelul de degradare tehnologic, lipsa de viziune, sunt principalele elemente care definesc industria de apărare românească de azi. Ce să vorbești de AI?

 

  1. Cât de eficientă a fost / este conducerea nou numită pe baze corporatiste prin selecția realizată de către firma selectată?

Nu mă mai pronunț pe mecanismele aste de selecție și numire în firme cu capital de stat. De cele mai multe ori ele au fost pervertite, și firmele care au preluat procesul de recrutare și selecție a celor care conduc companii cu capital de stat s-au dovedit, în timp, a fi și ele abonate la bani publici și, ca de obicei, răspund unor comenzi politice. Am avut cazuri în care ăla care avea sau ăia care au fost pe primele două-trei locuri n-au fost buni, și a fost numit ăla de pe locul cinci-șase că avea proptele de la partid. Așa că nu mă antepronunț, habar n-am în momentul de față, să-i lăsăm să vedem ce pot face. Cu toate că, în opinia mea, gradele de libertate pe care le au sunt extrem, extrem de limitate.

 

  1. E luată în calcul vânzarea de active, filiale, pentru a acoperi arieratul, considerați că aceasta poate reprezenta o soluție bună?

Tocmai vă spuneam că sunt probleme majore în luarea unor decizii politice și strategice privitoare la înstrăinarea unor active și v-am explicat care e problema majoră. Ele figurează așa cum sunt într-un Plan național de mobilizare. Cineva din zona nu doar economică, ci și militară, trebuie să-și asume scoaterea din Planul național de mobilizare a unor capacități care pe hârtie arată bine, dar în realitate foarte prost. Dacă reprezintă o soluție? O soluție bună este pentru cei care vânează afaceri imobiliare. Normal ar fi fost ca statul român, ca acționar majoritar în aceste companii, în loc să prăduiască activele (pentru că mă îndoiesc că cineva va veni la nu știu ce fabrică de armament din România, care e plină de datorii, dar care este situată într-o localitate vai de mama ei), să facă cash activele respective. Evident sunt vizate acele societăți comerciale ale căror terenuri, în principal, sunt localizate în mari aglomerări urbane: București și Brașov, spre exemplu. Acolo răspunsul la întrebarea dumneavoastră ar fi din partea unui ticălos care vizează o afacere pe repede înainte, hai să facem niște cash din cumpărarea unor active la prețuri de nimic, ale unor firme aflate în dificultăți financiare, răspunsul ăluia ar fi „Da, mi-ar plăcea – spre exemplu – să iau terenurile de sub Uzina Mecanică București, aici, în sectorul 3, ar fi minunat pentru niște dezvoltări imobiliare. La fel de bine, m-ar interesa să iau și terenurile intravilane din Brașov, de la Carfil”, și alea ar fi bune de prăduit pentru afaceriștii imobiliari. În rest, au mai puțină valoare de întrebuințare. La această întrebare, totuși, v-aș răspunde și altfel, economic, v-aș răspunde și strategic, dacă vreți, și militar și aș răspunde ca o persoană publică pe care o doare sufletul de țara asta, văzând-o cum a ajuns, cel puțin în domeniul industriei de apărare. Fabricile de armament din România, cu excepția celor din marile aglomerări urbane, pe care le-am menționat – aceste  fabrici de armament au infrastructură de bază care are un caracter excepțional. Ele au fost construite la vremea respectivă în localități mai mici, mai discrete, să zic așa, dar au infrastructură foarte bună care este necesară oricărei firme moderne de armament și muniție. În sensul în care dispun de o infrastructură fizică în care cu mici investiții ai putea să-ți pui la punct zona de depozit, zona de securitate, zonele de explozibil, armament finit. Deci, pe de-o parte există aceste zone care, repet, cu mici investiții ar fi O.K…. și care mai au o calitate: au poligoane de încercare a armamentului și muniției. Și atunci ar trebui să gândească Ministerul Economiei că, decât să le facă praf pe te miri ce, subliniez pe te miri ce, cu excepția celor din București și Brașov, mai bine le-ar pune în valoare avansând niște propuneri de joint-venture cu niște companii respectabile, pentru că, repet, aceste active au valoare de întrebuințare pentru această industriei specifică, cu spații de depozitare în maximă siguranță și cu poligoane de încercare. Care altminteri te-ar costa foarte mult să le faci de la verde, într-o cu totul și cu totul altă zonă.

  1. Având în vedere că Programul antigrindină este oprit de către Ministerul Agriculturii, cum impactează acest lucru activitatea Electromecanica Ploiești?

Evident că activitatea Electromecanica Ploiești se baza și pe o componentă de aplicație civilă, cum sunt aceste rachete antigrindină. Din păcate stocul de rachete se depreciază cu fiecare zi care trece și își pierd calitatea și proprietățile pentru care ele au fost create. S-a vehiculat constant în spațiul public un refuz din partea agricultorilor. Domnʼle nu vrem noi, că am constatat că nu știu ce efecte perverse produce asupra culturilor agricole. Este o minciună sfruntată. Rachetele astea sunt foarte bune. Dar se fac foarte mulți bani, și nu numai în România ci în toată Uniunea Europeană, fac mulți bani și acei fermieri care vin după aia cu mâna întinsă să ceară despăgubiri de la stat. Nu e mai bine să poți să inventezi și să justifici tu faptul că ți-ai pierdut recoltele și e bine ca statul și Uniunea Europeană să arunce cu milioane de euro în tine, decât să ai un sistem antigrindină modern și performant?

 

  1. Care sunt diferențele de abordare, în ceea ce privește industria de apărare, față de țările vecine, știut fiind că am fost depășiți de către acestea în ceea ce privește exporturile de armament, inclusiv de țări mai mici ca Bulgaria și Serbia?

Bulgaria și Serbia ne-au depășit la producție și exportă tot armamentul convențional și muniție. Bulgaria și Serbia nu sunt două țări din această regiune care să fi făcut nu știu ce investiții strategice și să fi dus industria de apărare și aeronautică la un nivel stelar. Dacă vreți să introduceți termeni de comparație nu cu Bulgaria și cu Serbia. Ei au avut norocul unor lideri politici și a unor conducători militari cu scaun la cap, mai așezați. Și au zis, bă trebuie să dăm, totuși, o șansă și industriilor noastre autohtone să continue să producă și să vândă la export. Spre exemplu România a renunțat cu bună știință la niște contracte de muniție pe care le-a avut pe masă și care au migrat în/Bulgaria. Cu ceva ani în urmă firma americană care venise și pusese pe masa Ministerului Economiei un astfel de contract, venise și cu angajament de investiții și transferul unei linii de fabricației pe teritoriul României, într-una din halele astea faimoase de care mă întrebați dacă nu ar fi bine să scăpăm de ele, să le facem cash. Și Ministerul Economiei le-a dat flit pur și simplu. Și atunci, firma americană, în disperare de cauză, s-a dus în Bulgaria și a pus contractele pe masă Bulgariei. Așa a ajuns Bulgaria să ne depășească astăzi la producție și export de armament convențional. Însă dacă vrem să introducem un element de comparație, un termen de comparație, hai să vedem ce-a făcut Polonia. Pentru că Polonia este cel mai exemplu, deci un exemplu formidabil de bună practică al unei țări care a făcut parte din fostul bloc comunist și care a înțeles, cu liderii ei politici și militari care au condus-o, și încă o mai conduc. Că interesele Poloniei sunt mai presus de interesele meschine și de șpaga pe care niște politicieni sau niște înalți oficiali, generali din armata țării respective le-ar avea.

Când vreți, discutăm despre ce a făcut Polonia și n-a făcut România.

  1. Având în vedere că Armata României se comportă ca un mare cumpărător și nu e interesată de achiziția de armament din plan intern, există posibilitatea accesării unor piețe externe viabile pentru produsele noastre?

Evident că acesta reprezintă un mare handicap pentru industria autohtonă care, repet, este limitată, în momentul de față, în ceea ce privește producția și capacitatea de export.

Mai trebuie să știți că inclusiv exporturile din România trec prin niște filtre… și, printre altele,  noi mai avem o firmă cu capital de stat despre care se vorbește foarte puțin, care prin natura ei se ocupă de export-import, Romtehnica. Care este „un adevărat cuib de viespi”. Trebuie să știți că în anii ʼ90 și începutul anilor 2000, această firmă participa la diverse licitații internaționale în numele industriei românești, în ideea în care promovează și vinde ceea ce încă mai producea industria militară românească, industria de război românească. Și ce să vezi se duceau acolo cu prețuri mai mari, băgau margini de profit, adausuri comerciale foarte mari la produsele românești, astfel încât acestea să fie necompetitive. Și, în spatele ușilor se duceau la contractorii respectivi și le spuneau nu vreți voi AKM-uri sau muniție de calibru ăla că uite avem noi niște conexiuni directe în Transnistria unde sunt niște depozite de armament ale sovieticilor care s-au retras și alea se lichidează acuma și le puteți lua la prețuri mult mai mici. Nu i-a întrebat nimeni niciodată de sănătate. Nu i-a întrebat nimeni, niciodată despre ce fac și cum promovează industria românească. Au știut doar să paraziteze industria românească, atâta timp cât aceasta era o vacă de muls. În momentul de față e o vacă bolnavă de boala vacii nebune. Au renunțat s-o mai mulgă și se ocupă doar de comisionare la importuri, împreună cu diverși distinși generali. Nu numai din armată, ci și de alte arme din România care, după ce trec în rezervă și ajung la pensie, primul lucru pe care-l fac își înregistrează firme și devin mari specialiști consultanți în comerțul cu armament. Și își oferă cui credeți serviciile? Înainte de toate Ministerului Apării Naționale și Armatei Române. Conflict de interese pe față. În orice țară civilizată ar fi zăcut zeci de ani în pușcărie.

 

Va continua

Interviu realizat de Cezar Corâci – membru UZPR