Pe 2 septembrie s-au împlinit 80 de ani de când Japonia a semnat Actul de supunere, punând capăt oficial ostilităților cu puterile aliate. Împăratul Shōwa a decis să se predea pe 14 august 1945. De ce a ales Japonia să accepte înfrângerea în acel moment? Pe 6 august Statele Unite au bombardat Hiroshima și apoi, pe 9 august, Nagasaki. Drept urmare, mulți susțin că aceste bombardamente au pus capăt războiului. Dar, oare, într-adevăr, așa stau lucrurile?

Pentru a încerca să răspundem la această întrebare, trebuie să luăm în considerare: 1) modul în care guvernul japonez a perceput bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki și 2) dacă Statele Unite le-au folosit pentru a forța capitularea Japoniei.

Cum a reacționat guvernul japonez la bombardamentele atomice?

Pentru început, să examinăm această primă chestiune. Experții au subliniat că rolul intrării Uniunii Sovietice în luptă este adesea subestimat. În timp ce mulți cred că bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki au pus capăt conflictului, o altă perspectivă susține că declarația de război a sovieticilor a fost factorul decisiv.

Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei pe 8 august – la două zile după bombardarea Hiroshimei – iar pe 9 august a invadat Manciuria.

Pe 22 iunie 1945, liderii japonezi au convocat o conferință în care împăratul Shōwa a îndemnat la negocieri de pace prin mediere sovietică. Aceasta în ciuda faptului că, încă din aprilie, URSS notificase oficial Japonia cu privire la intenția sa de a rezilia Pactul de Neutralitate. Cu toate acestea, Japonia a continuat să-și pună speranțele în bunăvoința sovieticilor, argumentând că pactul a rămas valabil din punct de vedere legal până în aprilie 1946. Sovieticii, la rândul lor, nu au oferit un răspuns clar, lăsând Japonia să aștepte.

Japonia ajunsese să recunoască faptul că nu putea învinge Statele Unite și Regatul Unit de una singură. Planul Armatei Imperiale Japoneze de a repurta o victorie decisivă pe continent ar fi devenit imposibil dacă sovieticii s-ar fi alăturat conflictului. Iar Japonia și-a pus speranțele în medierea lor , urmărind să obțină atât condiții favorabile pentru pace cât și, cel mai important, păstrarea poziției împăratului.

Yasuaki Chijiwa, directorul Departamentului de Istoria Conflictelor Internaționale de la Institutul Național pentru Studii de Apărare, scrie că liderii japonezi au continuat să aștepte un răspuns din partea sovieticilor chiar și după bombardarea orașului Hiroshima. A fost nevoie de două zile pentru a evalua amploarea dezastrului dar, după intrarea în război a URSS, Japonia a acționat rapid. La doar șase ore de la declanșarea invaziei în Manciuria, liderii japonezi s-au întrunit pentru a discuta termenii de capitulare.

Împăratul Shōwa a declarat: „Acum, că suntem în război cu sovieticii, este imperativ să ajungem la o concluzie rapidă.” Ministrul de externe Shigenori Tōgō a reiterat această urgență: „Trebuie să punem capăt războiului imediat.” Prim-ministrul Kantaro Suzuki a declarat: „Pentru a pune capăt războiului, am decis să accept Declarația de la Potsdam.

Deși armata a continuat să insiste că o bătălie pe continent ar putea provoca pagube semnificative inamicului și ar putea consolida poziția de negociere a Japoniei, Împăratul Shōwa și-a exprimat neîncrederea crescândă față de asemenea alegații. El fusese informat încă din iunie 1945 că forțele japoneze nu aveau capacitatea de a susține o asemenea campanie și se crede că acesta a fost unul dintre motivele pentru care și-a schimbat poziția, încercând să obțină o pace rapidă. El a decis să accepte Declarația de la Potsdam, cu condiția menținerii poziției sale.

Răspunsul diplomatic emis de secretarul de stat american James Byrnes pe 11 august nu garanta în mod explicit continuarea monarhiei japoneze. Chiar și așa, pe 14 august, împăratul Shōwa a acceptat termenii declarației, în ciuda rezistenței facțiunilor din cadrul armatei.

În concluzie, cele două bombe atomice nu au fost factorul decisiv în decizia de capitulare a Japoniei. Liderii japonezi au făcut referiri la așa-zisele „bombe de tip nou”, cu toate că nu avuseseră încă timp să înțeleagă întreaga amploare a dezastrului pe care l-au provocat. Mai mult, până în acel moment, aproximativ 60 de orașe japoneze suferiseră deja pagube catastrofale din cauza bombardamentelor masive cu bombe incendiare, care vizau populațiile urbane.

O relatare din cadrul United States Strategic Bombing Survey – comandat de armata americană pentru a evalua impactul bombardamentului aerian în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – concluziona:

„Pe baza unei investigații detaliate a tuturor faptelor și susținută de mărturiile liderilor japonezi supraviețuitori implicați, opinia noastră este că Japonia s-ar fi predat, cu siguranță, înainte de 31 decembrie 1945 sau, după toate probabilitățile, chiar înainte de 1 noiembrie 1945, chiar dacă bombele atomice nu ar fi fost lansate, chiar dacă Rusia nu ar fi intrat în război și chiar dacă nu ar fi fost planificată sau avută în vedere vreo invazie.”

Au intenționat Statele Unite să forțeze capitularea Japoniei prin utilizarea bombelor atomice?

Această a doua chestiune invită la o analiză mai profundă. Deși este în general acceptat faptul că, prin utilizarea bombelor atomice, SUA a urmărit să pună capăt războiului, o perspectivă alternativă sugerează că ar fi putut fi implicate și alte motive strategice.

Profesorul Yasuhiro Inoue de la Universitatea din Hiroshima a examinat rolul lui James Conant, pe atunci președinte al Universității Harvard. Conant a fost, de asemenea, președintele National Defense Research Committee, o organizație care a facilitat militarizarea cercetării academice și a contribuit în cele din urmă la dezvoltarea cu succes a bombei atomice.

Potrivit lui Inoue, scopul final al lui Conant era să arate marilor puteri puterea copleșitoare a armelor atomice, modelând astfel ordinea mondială postbelică și promovând controlul internațional al armelor nucleare. Din acest motiv, bombele trebuiau detonate în centre urbane dens populate fără avertisment prealabil, iar războiul, în esență, trebuia să continue până la lansarea acestora.

În septembrie 1944 – cu două luni înainte ca Statele Unite să afle că Germania își abandonase programul de arme nucleare și cu opt luni înainte de capitulare – președintele Franklin Roosevelt și prim-ministrul Winston Churchill au semnat în secret the Hyde Park Aide-Mémoire. Documentul cuprindea, printre altele, și făgăduiala Statele Unite de a folosi bomba atomică împotriva Japoniei.

În mai 1945, a fost înființat the Interim Committee, un organism consultativ secret însărcinat cu formularea de recomandări privind utilizarea armelor atomice și politica nucleară postbelică. Comitetul a respins măsurile de precauție și l-a sfătuit pe președintele Harry Truman să continue cu bombardamentele. Conform uneia din recomandări, „ținta cea mai dezirabilă ar fi o uzină de război de importanță vitală, cu un număr mare de muncitori și înconjurată îndeaproape de casele acestora.” Intenția era de a crea o justificare plauzibilă, asigurând în același timp un număr cât mai mare de victime civile.

Cercetătorul japonez Tami Torii a susținut că președintele Truman, care a preluat funcția după moartea lui Roosevelt, în aprilie 1945, a căutat în mod deliberat să împiedice capitularea Japoniei înainte ca acele bombe să poată fi utilizate.

Așa cum am menționat anterior, Japonia apelase la Uniunea Sovietică pentru a media negocierile de pace. Cu toate acestea, încă din 1943, Stalin informase Statele Unite că, în urma capitulării Germaniei, va intra în război împotriva Japoniei. La Conferința de la Ialta din februarie 1945, Roosevelt, Churchill și Stalin au fost de acord în secret cu acest plan, în urma căruia sovieticii aveau să se aleagă cu câștiguri teritoriale – inclusiv Sahalinul de Sud și Insulele Kurile – și asta în ciuda existenței Pactului de Neutralitate sovieto-japonez. Aliații au ascuns Japoniei faptul că sovieticii nu aveau nicio intenție de a media.

Torii susținea că președintele Truman și secretarul de stat James Byrnes au folosit Declarația de la Potsdam ca pe o înșelăciune strategică. Deși emisă pe 26 iulie, aceasta a omis clauza care garanta poziția împăratului – o prevedere care apăruse în versiunile anterioare scrise de secretarul de război Henry Stimson. Stimson l-a îndemnat în repetate rânduri pe Truman să informeze Japonia că aliații îi vor accepta cererea, dar Truman a evitat în mod deliberat să facă acest lucru. Mai mult, Declarația a fost elaborată astfel încât să nu sune ca un ultimatum, încurajând subtil Japonia să o respingă. Sovieticii au fost excluși din Declarație, permițând Japoniei să spere în continuare la o mediere sovietică. Această manipulare a devenit evidentă după 9 august, când, în cele din urmă, Truman și Byrnes au recunoscut, implicit, condiția cerută inițial de Japonia.

Ronald Takaki, fost profesor la Universitatea din California, Berkeley, a subliniat că bombardamentele atomice din Japonia au făcut parte dintr-o strategie pe termen lung pentru modelarea ordinii mondiale postbelice. Byrnes a căutat să folosească bomba ca mijloc de intimidare a Uniunii Sovietice. El i-a spus lui Truman că etalarea puterii sale ar putea ajuta la asigurarea subordonării sovietice față de dominația SUA după război.

Câteva gânduri finale

Poziția Japoniei a rămas ambiguă. Discursul public se concentrează în mare măsură pe jelirea victimelor japoneze. Sistemul educațional tinde să sublinieze suferința îndurată. Fără dorința de a se implica în studii independente, Japonia riscă să accepte pasiv justificarea utilizării bombelor atomice. În același timp, societatea japoneză evită adesea să se confrunte cu propriile atrocități din timpul războiului – o problemă pe care atât sistemul educațional, cât și mass-media o neglijează frecvent.

În continuare, lumea rămâne vulnerabilă la amenințarea armelor nucleare și a uciderii în masă a civililor. În onoarea acelor hibakusha care s-au pronunțat cu curaj împotriva armelor nucleare și și-au împărtășit poveștile cu lumea, trebuie să aprofundăm discuțiile publice despre contextul mai larg și motivele ascunse din spatele bombardamentelor.
Deși interpretările pot varia, este timpul să depășim narațiunile manipulate.

Reiho Takeuchi este un scriitor din Japonia specializat în problemele geopolitice din Asia de Est.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici