„Vă rog, nu vă opriți din respirat!”, a țipat vecina mea de jos, apoi s-au auzit strigăte disperate. Mi-am luat telefonul și am sunat la serviciile de urgență în timp ce mă grăbeam spre apartamentul ei. Când am ajuns acolo, mecanicul zăcea nemișcat pe podea. Părea să aibă în jur de 60 de ani, dar era greu de spus, deoarece oamenii îmbătrânesc prea repede în această parte a lumii. (Ne aflam în zona cartierelor vechi din Tbilisi, Georgia). Paramedicii au sosit și au încercat să-l resusciteze, dar fără succes.

„Era fumător?”, a întrebat cineva. În fața vechiului bloc sovietic se afla o cutie de carton plină cu chiștoace. Un alt paramedic a ieșit afară să aprindă o țigară.

Întâmplarea a avut loc săptămâna trecută și m-a determinat să scriu acest eseu ca răspuns la articolul despre fumat al Christinei Emba, din New York Times. Desigur, ea pledează împotriva fumatului, dar îl consideră drept un fel de ritual de întoarcere în trecut, care invită la relaționare directă, față în față, la respingerea industriei wellness-ului și la o viață mai autentică. Textul este este profund, dar a fost scris de cineva care nu fumează, și cu un patetism anume, pornind de la prezumția că viața poate fi structurată, planificată și ținută sub control.

Fumatul poate fi o activitate socială. Dar, vorbind în calitate de fumător, pot spune că este mai mult decât atât, anume o legătură creată între oameni cu o viziune asemănătoare asupra vieții. Își asumă riscuri într-o lume în care ceilalți plătesc bani grei pentru a-și ascunde ridurile, pentru a rămâne tineri cât mai mult timp, pentru a-și prelungi viața, dacă se poate la infinit. Totodată, în ciuda faptului că facilitează interacțiunile interumane, fumatul în sine este, în primul rând, o activitate solitară. Este o excelentă modalitate de a evita aglomerația. Permite momente de singurătate, de reflecție. Este un bun companion pentru o plimbare, la un pahar de vin, sau după un zbor lung.

Dar nu ar trebui să vă apucați niciodată de fumat. Este dăunător. Chipul vi se fanează mai repede, hainele vă put a tutun, vi se îngălbenesc dinții și degetele. Apoi… încercați doar să sărutați un nefumător!… Noi, fumătorii ne raționalizăm riscurile. Ne place să ne gândim la cei care au fumat și au supraviețuit până la adânci bătrânețe. De exemplu: cancelarul german Helmut Schmidt, care fuma țigară după țigară și a murit la 96 de ani. Aceasta este mica noastră rebeliune împotriva tuturor informațiilor despre riscurile fumatului, la care suntem expuși .

Am început să fumez la 22 de ani. Mă mutasem în Chile și abia dacă vorbeam spaniola, așa că fumatul era deseori o modalitate de a-i determina pe oameni să-mi vorbească departe de hărmălaia barurilor. Dar, ceea ce a început ca o experiență socială, s-a transformat curând în ceea ce credeam că este o rebeliune: m-am întors în Georgia, iar mama, care a simțit repede mirosul hainelor mele, a spus că fetele nu ar trebui să fumeze. I-am spus că mă voi lăsa dacă o va face și fratele meu, căruia nu i-a făcut, nimeni, niciodată, asemenea observații.

Apoi m-am mutat la Washington. Acolo nu fuma nimeni. Drept pentru care țigara a devenit felul meu de a mă opune obsesiei occidentale pentru sănătate, stereotipului că fumatul este un comportament specific clasei inferioare. Și, dacă fac parte din această categorie, ei bine, așa să fie! Și am mers mai departe în același fel. Era o greșeală, știam prea bine. Dar, totuși, am continuat să fumez…

În eseul său din 1946, Cărți sau țigări, George Orwell scria că oamenii cheltuiesc mai mult pe tutun decât pe cărți, nu pentru că nu apreciază cititul, ci pentru că fumatul este o modalitate mai ușoară de a găsi alinare. El a înțeles că oamenii nu aleg întotdeauna ce este bine pentru ei: ei aleg ceea ce îi ajută să meargă mai departe. (El a fumat și pe patul de moarte, după ce a fost diagnosticat cu tuberculoză). Internetul și navigarea pe internet fac același lucru pentru generația tânără. Este, dacă vreți, noul viciu suprem.

În zilele noastre, fumatul ia rareori forma cinei alcoolice specifice secolului al XX-lea, cu scrumiere care dau pe dinafară, pe măsură ce odaia de umple de fum. Ceea ce i-a scăpat Christinei Emba este că acum, oamenii trag din țigare în timp ce scrollează. Ritualul social pe care îl romantizează se potrivește cu lumea digitală care, spune ea, se opune fumatului. Numai că acum nu mai putem vorbi despre un pachet împărțit între prieteni, ci despre fumatul de unul singur, pe un colț de trotuar… Iar dacă, odinioară, fumai pierdut în gânduri și sprijinindu-te de un balcon, acum o poți face stând afară, cu telefonul în mână, țigara și ecranul distrăgându-ți atenția, ambele, în aceeași măsură. Dar asta nu înseamnă dispariția legăturilor dintre oameni. Așa cum televiziunea și cinematografia i-au determinat pe oameni să stea mai mult în casă, fără a distruge totuși viața socială, să sperăm că nici internetul nu o va face.

Christina Emba concluzionează că soluția pentru evitarea atomizării societății de către tehnologie, este să învățăm să trăim în prezent, să mergem fără căști, să bem cu un prieten și să rămânem concentrați asupra a ceea ce contează cu adevărat pentru noi.

Este o idee minunată. Doar că majoritatea oamenilor nu își permit luxul de a filozofa despre rezistența la tehnologie și, deseori, nu au posibilitatea de a-și controla obiceiurile Derulează feed-ul sau fumează pentru că sunt stresați, pentru că sunt într-o pauză de cinci minute la un loc de muncă pe care îl urăsc, pentru că este singurul lucru la îndemână…  singurul lucru pe care și-l pot permite.

Aici îmi vine în minte cartea Conștiința lui Zeno, de Italo Svevo. La prima vedere, este vorba despre renunțarea la fumat și începe cu protagonistul, Zeno, care își anunță „ultima țigară”. Merge la terapie, își urmărește obiceiurile și se psihanalizează – totul în scopul renunțării la acest obicei nociv. Dar nimic nu funcționează. Întocmai ca în paradoxul lui Zeno – autoperfecționarea prin pași este întotdeauna inaccesibilă. Și acesta este de fapt sensul. Cartea nu este neapărat despre țigări: ci despre cum viața nu se adaptează perfect logicii; logica se adaptează la viață. Și poate că asta e mai aproape de modul în care trăim, de fapt, cei mai mulți dintre noi.

Când a sosit soția bărbatului care murise la parter, a spus că acesta simțise de câteva zile că ceva nu era în regulă cu el. La fel s-a întâmplat și cu unchiul meu, cu doar două săptămâni mai devreme: mecanic și el, fumător, a murit în urma unui atac de cord. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei și-a petrecut timpul întrebându-se dacă ”trăiesc cu intenție adevărată”, ”conectați” și ”concentrați asupra a ceea ce contează cu adevărat pentru ei”. Au venit acasă, au aprins o țigară, au citit puțin și s-au dus la culcare.

Acest tip de viață – obișnuită, lipsită de reflecție și de mari ambiții – nu este mai prejos decât aceea descrisă de Christina Emba. Este viața de care au avut ei parte – în împrejurările respective.

Acum, stau cu ceea ce mi-a mai rămas din unchiul meu: o cutie de țigări rulate cu tutun ieftin. Mai târziu, o să aprind una.

Ani Chkhikvadze este o jurnalistă stabilită la Washington care scrie despre politica externă a SUA, securitatea internațională și afacerile post-sovietice. Fostă corespondentă a Vocii Americii, originară din Georgia, a relatat din Ucraina și a publicat în Foreign Policy, Washington Post, Free Press, Spectator US, Washington Examiner și multe altele. Posedă o diplomă de master conferită de Școala de Servicii Externe a Universității Georgetown.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici