După trei ore de discuții în Alaska, președinții Donald Trump și Vladimir Putin au apărut în public, descriind întrevederea lor ca fiind ”extrem de productivă”. Deși nu au oferit detalii specifice, Trump a spus că pașii următori vor implica apeluri telefonice cu liderii NATO și cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski. Absența unui tratat de pace definitiv nu a fost o surpriză, dar întâlnirea marchează un pas important către încheierea conflictului. Aparenta disponibilitate a lui Putin de a încerca o soluționare cuprinzătoare pune o nouă presiune asupra Kievului, constrângându-l să-și reconsidere poziția de negociere.

Timingul summitului a fost la fel de important ca rezultatele acestuia. În ultimele zile, forțele rusești au avansat în apropiere de Pokrovsk, forțând apărătorii ucraineni să părăsească mai multe poziții fortificate și amenințând situri industriale și logistice cheie. Deși departe de a fi un progres decisiv, acesta a oferit Moscovei un impuls pe câmpul de luptă și au întărit percepția că, deocamdată, timpul este de partea Kremlinului. În acest context, orice disponibilitate de a discuta o soluționare este notabilă. Era puțin probabil ca Putin să accepte vreo formă de armistițiu, în lipsa unor concesii reciproce din partea lui Zelenski. Acest lucru va necesita, așa cum a remarcat Trump, o mai mare coordonare între Rusia și Ucraina, pentru a se asigura că orice armistițiu este reciproc acceptabil și, prin urmare, sustenabil.

Trump a jucat un rol central în procesul de pace, întâlnindu-se, mai întâi cu Zelenski, la sfârșitul lunii februarie, și acum cu Putin, pentru prima dată în acest mandat. În ciuda dorinței sale permanente de a diminua implicarea Statelor Unite în străinătate, atitudinea sa față de conflictul Rusia-Ucraina pare să fi evoluat, președintele american luând măsuri drastice împotriva statelor care evită regimul de sancțiuni împotriva Moscovei și trimițând submarine nucleare în „regiunile corespunzătoare” – vezi și răpunsul său la un tweet trollist al fostului președinte rus Dmitri Medvedev. Acestea fiind spuse, este clar că ipostaza de conciliator are o importanță deosebită pentru el, ceea ce l-a determinat să pledeze permanent pentru încetarea vărsării de sânge în Ucraina.

În ceea ce privește Ucraina, cel mai puternic instrument al președintelui SUA este capacitatea sa de a reduce sau întrerupe ajutorul american. Deși cea mai recentă abordare a sa privitoare la acest război a implicat obligarea guvernelor europene să suporte costul achiziționării de arme fabricate în SUA, realitatea fundamentală este că Washingtonul rămâne furnizorul indispensabil de arme avansate, informații și sprijin logistic. O retragere completă a asistenței americane, fie imediată, fie etapizată, ar pune o presiune enormă asupra capacității militare a Ucrainei, mai ales având în vedere capacitatea limitată a Europei de a umple golul.

În ceea ce privește Rusia, influența lui Trump este diferită. El poate oferi relaxarea sau ridicarea sancțiunilor americane în schimbul unor pași concreți către o înțelegere. Pentru Moscova, chiar și o relaxare parțială a restricțiilor privind finanțele, tehnologia și exporturile de energie ar putea oferi un respiro economic semnificativ. În schimb, dacă Rusia s-ar opune, Trump ar putea spori ajutorul acordat Ucrainei, transformându-și sprijinul suplimentar într-o penalizare a obstrucționării procesului de pace. Această dublă capacitate de a recompensa sau de a pedepsi îi conferă o poziție flexibilă de negocieri, dar care trebuie calibrată cu atenție pentru a evita alienarea uneia dintre părți.

Ce se află, așadar, pe masa negocierilor? Este probabil ca în fruntea listei de doleanțe ale Rusiei să se afle, asigurarea că Ucraina nu se va alătura NATO. De la prăbușirea URSS încoace, extinderea continuă a alianței occidentale în fostele republici sovietice a alimentat suspiciunea Moscovei că scopul NATO nu este exclusiv unul de apărare a membrilor săi. Putin a descris în repetate rânduri aderarea Ucrainei ca pe o linie roșie, considerând-o o amenințare directă la adresa securității Rusiei. Trump pare să înțeleagă delicatețea acestei probleme, declarând înainte de summit că o garanție de securitate americană pentru Ucraina ar putea fi posibilă, ”dar excluzând aderarea la NATO”.

Totodată, cea mai bună șansă a lui Zelenski de a înregistra o victorie diplomatică ar putea consta în asigurarea drumului Ucrainei către aderarea la UE. O integrare mai strânsă în Europa de Vest s-a aflat mult timp în centrul ambițiilor de politică externă ale Ucrainei. În timp ce relatările rusești despre conflict se întoarnă până la gestionarea greșită de către Mihail Gorbaciov a prăbușirii URSS, sau la crearea, de către Lenin, a granițelor Ucrainei, după Revoluția din Octombrie și prăbușirea Imperiului Rus, ucrainenii consideră adevăratul punct de plecare a neînțelegerilor reacția Kremlinului la revolta Euromaidan din 2014. În opinia Kievului, agresiunea Rusiei din 2014 a fost o încercare directă de a bloca orientarea Ucrainei către Europa. Dacă Moscova acceptă extinderea UE la care Kievul a năzuit mai bine de un deceniu, aceasta s-ar constitui într-o reală realizare ucraineană – una înrădăcinată în chiar frământările care, conform narațiunilor ucrainene și occidentale, au generat acest război.

O înțelegere ar oferi Ucrainei spațiul necesar concentrării pe reformele interne necesare îndeplinirii standardelor Uniunii Europene privitoare la democrație, corupție și drepturile minorităților, pe care trebuie să le îndeplinească toți aspiranții la aderare. Ucraina deține oficial statutul de „candidat”, dar fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a avertizat că problema corupției va necesita „procese masive de reformă internă”. Iar faptul că Zelenski a suspendat aplicarea anumitor măsuri anticorupție nu a făcut decât să amplifice aceste îngrijorări.

Dacă aderarea la UE este într-adevăr esențială pentru viitorul Ucrainei, încheierea războiului printr-o soluționare negociată ar permite Kievului să restabilească instituțiile democratice și anticorupție care au fost suspendate în timpul războiului și să se concentreze deplin pe îndeplinirea cerințelor pentru aderare.

Acestea fiind spuse, trebuie depuse mai multe eforturi pentru a oferi Ucrainei o garanție de securitate suficientă pentru a calma îngrijorările că Rusia va invada din nou în viitorul apropiat. Putin pare să fie de acord, afirmând că „securitatea Ucrainei ar trebui, de asemenea, asigurată”. Guvernul de la Kiev evocă adesea Memorandumul de la Budapesta, din 1994, prin care Ucraina a fost de acord să renunțe la arsenalul său nuclear din epoca sovietică, în schimbul promisiunilor rusești, americane și britanice de a „respecta independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”. După cum au demonstrat acțiunile Rusiei din ultimul deceniu, acest acord a avut o putere obligatorie redusă. Deși, pentru Putin, aderarea la NATO rămâne probabil o linie roșie, pentru a-i convige pe ucraineni ar fi totuși, nevoie de un alt tip de garanție europeană sau americană, mai limitată.

Probabil că transferurile teritoriale sunt, de asemenea, supuse negocierilor. În ciuda îngrijorărilor că Trump și Putin plănuiau să împartă teritoriul ucrainean fără ca Zelenski să se afle la masa negocierilor, președintele american a declarat în repetate rânduri că nu are asemenea intenții. „Nu sunt aici să negociez pentru Ucraina”, a declarat el, la bordul Air Force One în timp ce călătorea spre Alaska, adăugând: „Ucraina trebuie lăsată să ia singură această decizie”. După discuție, liderii nu au menționat nimic privitor la concesii teritoriale dar, având în vedere stadiul conflictului, o redesenare a frontierelor naționale ale Ucrainei pare inevitabilă.

Deși Zelenski a afirmat în repetate rânduri că teritoriul ucrainean nu se află pe masa negocierilor, astfel de declarații sunt, probabil, mai degrabă retorice, menite obținerii unei înțelegeri cât mai favorabile țării sale. Rusia deține Crimeea din 2014 și își consolidează constant controlul asupra unor porțiuni semnificative din sud-estul Ucrainei. Deși este probabil ca Putin să aibă revendicări teritoriale semnificative, Zelenski ar putea să-l întâmpine la jumătatea drumului, acceptând noi granițe efective fără a recunoaște oficial suveranitatea Rusiei asupra acelor regiuni ucrainene.

Dacă ucrainenii ar fi de acord să cedeze Donețk, Luhansk, Herson și Zaporojie, Moscova ar trebui, de asemenea, să fie de acord să-și retragă forțele din regiunile Harkov, Dnipropetrovsk și Sumi, din centrul și nordul Ucrainei. Deși, pentru Zelenski acesta nu este cel mai dezirabil rezultat, i-ar oferi, totuși, o modalitate de a opri masacrul populației ucrainene în afara acelor teritorii pe care Ucraina este puțin probabil să le recupereze prin forță. În cele din urmă, acesta este un război industrial în stilul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care Ucraina este structural incapabilă să-l câștige.

În timp ce Trump continuă să coordoneze Ucraina și guvernele occidentale, primul pas către o soluționare trebuie să fie un armistițiu. După cum a declarat presei președintele american, principala sa prioritate este „să oprească uciderea a mii de oameni pe săptămână”. Având în vedere moralul ridicat al ambilor lideri după întâlnire, acest pas pare posibil, dacă Trump va putea să-i convingă pe ucraineni să acorde o șansă acestor negocieri. Dacă Trump ar fi considerat cererile lui Putin nerezonabile, cei doi bărbați nu ar fi fost atât de bine dispuși la terminarea discuțiilor.

Prin urmare, acest schimb bilateral dintre SUA și Rusia marchează un pas către o negociere mai amplă. Dar, obținerea unei păci durabile va depinde de disponibilitatea tuturor părților de a transforma începutul prudent din Alaska într-o rezolvare viabilă și rezistentă în timp.

Heather Penatzer este cercetătoare în științe politice la Universitatea Princeton.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici