Mick Hume, redactorul șef al europeanconservative.com, a participat la o discuție intitulată ”Uneasy bedfellows: the relationship between populism and conservatism” – alături de europarlamentarul Jorge Buxade Villalba (VOX, Grupul Patrioții pentru Europa), europarlamentarul Susanna Ceccardi (Lega, Grupul Patrioții pentru Europa) și Anthony Gilland de la MCC (Mathias Corvinus Collegium) Bruxelles.

Acesta este o versiune editată a observațiilor sale de la Conferința MCC de la Bruxelles, despre populismul patriotic.

Auzim mereu despre conservatori care se simt vexați atunci când sunt numiți ”populiști” de către adversarii lor, și care vor să se distanțeze de populism ca și cum le-ar duhni. Dar să privim și din cealaltă parte a baricadei. Sunt un populist autoproclamat – oare chiar îmi doresc să fiu asociat cu unele caracteristici ale conservatorismului european actual?

În calitate de redactor șef al europeanconservative.com, susțin pe deplin și mă identific cu revolta populistă din Europa și America. Desigur, există diferențe de la țară la țară, dar fondul comun care stă la baza ascensiunii partidelor național populiste de pretutindeni este revendicarea suveranității popoarelor și preluarea controlului politic. Pe scurt, readucerea demosului – a oamenilor – în centrul democrației.

Din acest punct de vedere pro-populist, de ce mi-aș dori să fiu asociat cu multe chestiuni așa zis ”conservatoare” din Europa?

În Marea Britanie, de exemplu, Partidul Conservator a transformat cuvântul conservator într-o vorbă de ocară. În timpul campaniei electorale de anul trecut, când lucram pentru Reform UK, am petrecut o zi întreagă făcând propagandă electorală pentru Nigel Farage, într-o zonă săracă din Clacton-on-Sea. Ura față de conservatori era evidentă în rândul oamenilor obișnuiți, care îl consideră partidul migrației în masă, care a trădat Brexitul. Dar Nigel a câștigat o victorie zdrobitoare.

Apoi, în februarie, titlurile de pe prima pagină a ziarelor anunțau ”victoria conservatorilor în alegerile germane”. De fapt, CDU, deși s-a evidențiat ca fiind cel mai mare partid, a avut al doilea cel mai prost rezultat electoral. Și ce au făcut acești ”conservatori” cu victoria lor? Ei și-au trădat imediat alegătorii, renunțând la toate promisiunile electorale privitoare la migrație și la economie, sărind imediat în patul social-democraților. Nu e de mirare că național-populistul AfD, care a ajuns pe locul al doilea în alegeri, este acum lider în unele sondaje de opinie naționale.

Aici, la Bruxelles, Partidul Popular European, ”de centru dreapta” – cel mai mare grup din Parlamentul European – este adesea desemnat de către mass media drept ”PPE conservator”. Dar ce este conservator la partidul Ursulei von der Leyen, șefa puternicei Comisii Europene (nealeasă) și la aliații acestuia?

PPE, în alianță cu stânga și verzii, este partidul politicilor dezastruoase ale UE, de la migrația în masă la Green Deal. Acești oameni – așa cum au spus și prietenii noștri europarlamentari care au participat la aceasă discuție, sunt falși conservatori. Ei nu sunt aliații noștri, ci dușmanii democrației, ei sunt chiar elitele de la Bruxelles, cu care ne confruntăm, establismentul care încearcă să blocheze grupul Patriots for Europe – și milioanele sale de alegători – în spatele unui cordon sanitar infam.

Îmi amintesc că, la un moment dat, când radicalii francezi au început să-l ia în derâdere, Marx a declarat: ”Tot ceea ce știu este că nu sunt marxist”. În ceea ce mă privește, astăzi, în circumstanțe foarte diferite, tot ceea ce pot spune este că, dacă asta înțelegeți prin conservatorism, pe mine vă rog să nu mai contați!.

La europeanconservative.com avem o viziune diferită. Așa cum am scris și pe site, misiunea noastră este „revendicarea și promovarea principiilor fondatoare ale civilizației europene și lupta pentru viitorul unei Europe libere și democratice”. Cu accent pe „luptă”.

De aceea îmbrățișăm pe deplin revolta populistă împotriva vechilor partide de dreapta și de stânga. Și, tot de aceea, conservatorii care vor să facă parte din viitor, mai degrabă decât din trecut, trebuie să facă același lucru.

Din punct de vedere istoric, mulți conservatori (mergând înapoi până la Edmund Burke), au fost stingheriți de ideea de ”prea multă” democrație. În principiu, ei nu au încredere în mase. Până și Margaret Thatcher, premierul conservator britanic, considerat de unii un protopopulist, se îndoia de democrația populară și a spus că referendumurile sunt un instrument al dictatorilor și al despoților. (Mie, în schimb, îmi plac referendumurile ca instrument al democrației directe și aș dori să văd câte unul cu privire la fiecare din marile probleme cu care ne confruntăm).

Astăzi, există motive, atât de principiu, cât și practice, pentru care orice conservator care vrea să aibă șansa de a modela viitorul Europei ar trebui să susțină fără ambiguitate democrația și revolta populară.

În primul rând, apărarea principiilor legate de suveranitatea națională, democrația și libertatea de exprimare trebuie să se afle în centrul luptei pentru susținerea valorilor fundamentale ale civilizației europene împotriva forțelor barbariei din țară și din străinătate.

Și în termeni practici astăzi putem câștiga doar prin democrație. În Occident, instituțiile cele mai puternice – de la tribunale la Universități și mass media – au fost capturate și colonizate de cealaltă parte. Democrația ne oferă cea mai bună șansă de a schimba lucrurile.

Priviți cum revolta populistă din întreaga Europă a pus presiune asupra elitelor Europei și vedeți cum victoria populistă a lui Donald Trump în SUA a dat peste cap mișcarea woke.

Elitele liberale înțeleg amenințarea pe care o reprezintă democrația. Ele se tem de spectrul populismului care bântuie Occidentul. De aceea fac tot posibilul de a ține demos-ul (poporul) departe de kratos (putere). De aceea au anulat alegerile prezidențiale din România atunci când un candidat național populist era cât pe ce să câștige, au oprit-o pe Marine le Pen să se prezinte la alegerile pentru funcția de președinte al Franței și ar dori să interzică cu totul AfD în Germania.

Miza este imensă. Încă de acum doi ani, de când am venit la Bruxelles să lucrez la europeanconservative.com am spus oricui era dispus să asculte că suntem într-un război politic pentru viitorul democrației în Europa. După cum am scris recent, odată cu procesul politic al lui Marine Le Pen, războiul elitelor împotriva democrației a devenit deschis.

De aceea trebuie să luăm parte și să adoptăm o poziție favorabilă revoltei populiste. Este vorba despre mult mai mult decât susținerea anumitor partide sau politici. Este vorba despre a da glas revoltei poporului împotriva establishmentului european. Acesta este răscrucea care contează cu adevărat în politica actuală.

Nu ar trebui să ne fie frică de insultele elitelor de la Bruxelles, care îi numesc pe cei care susțin suverantitatea națională ”de extremă dreaptă” , sau orice altceva le mai trece prin cap. Am admirat reacția îndrăzneață și combativă a premierului maghiar Viktor Orbán la condamnarea lui Le Pen, ”Je suis Marine”. Când elitele și instanțele lor îi persecută pe liderii populiști, să spunem cu o singură voce: Je Suis Marine, Viktor, Donald, Nigel sau oricine altcineva urmează să fie aruncat în groapa cu lei.

Avem șansa de a câștiga doar dacă vom fi alături de popoare, sub steagurile revoltei populiste. Nu ne putem permite să irosim această oportunitate istorică. Este timpul să trecem la ofensivă în apărarea principiilor democrației, suveranității și libertății de exprimare. Fie ca sloganul nostru să fie întotdeauna: Nu ne predăm!

Mick Hume este redactor șef al europeanconservative.com. Este jurnalist, editor și autor englez. În aceste zile scrie și pentru Spiked, The Daily Mail și The Sun. Printre altele, Hume este autorul cărților Revolting! Cum subminează democrația democrația și de ce se tem (2017) și declanșează avertisment: frica de a fi ofensiv ucide libertatea de exprimare? (2016), ambele publicate la Harper Coolins. Hume a fost editorul revistei Living Marxism (1988) și editorul Spiked-online.com (2001). A fost editorialist pentru The Times (Londra) timp de 10 ani. A lucrat în domeniul comunicațiilor pentru Partidul Brexit al lui Nigel Farage (2019) și pentru Reform UK la alegerile generale din 2024.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici