Orientul Mijlociu, China, Rusia, America de Sud, Europa! Cutremurul Trump a fost resimțit în parlamentele din întreaga lume. Fiecare semnătură pe care o mâzgălește pe o bucată de hârtie declanșează un nou seism.

Trump are un avantaj asupra Uniunii Europene, a cărei poziție oficială sfidătoare față de politicile noului președinte al SUA este nesăbuită, dacă nu ridicolă.

În octombrie 2021, președintele Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen, și Joe Biden au organizat o reuniune transatlantică în scopul de a destinde relațiile tensionate de pe vremea primului mandat al lui Trump. ”Statele Unite și UE intră într-o nouă eră a cooperării transatlantice”, a spus Biden. Cei doi au anunțat un acord privind tarifele la importul de oțel și aluminiu, ca ”un pas major înainte în ceea ce privește realțiile bilaterale și lupta împotriva schimbărilor climatice”.

De atunci, Statele Unite și UE s-au mișcat în aceeași direcție: fidelitate totală față de Obiectivele de dezvoltare Durabilă, decarbonizare și ecologism, globalism și punerea în aplicare a politicilor woke. Așa că, la trei ani după acel acord, susținerea candidaturii lui Von der Leyen la funcția de președinte al Comisiei Europene nu a surprins pe nimeni.

Realegerea lui Trump a pus frână acestei prietenii pline de căldură. Grupurile majoritare din Parlamentul European, atât social-democrații, cât și cei de centru dreapta, nu și-au ascuns simpatia față de democrați și nici teama de reîntoarcerea la Casa Albă a fostului președinte republican. Ei s-au pregătit luni de zile pentru această eventualitate, cu intenția inițială de a atenua șocurile și de a căuta căi de înțelegere. Acum, în fața faptului împlinit și după ce am auzit pozițiile ambelor părți, un lucru este cât se poate de limpede: nu sunt deloc bine pregătiți.

În urmă cu câteva săptămâni, la Paris, cancelarul german Scholz și președintele francez Macron au cerut unitate europeană în fața lui Trump. Macron a cerut o ”Europă unită, puternică și suverană”, ”care știe, de asemenea, să-și afirme propriile interese și să-și apere valorile cu instrumente europene”. Doar că Europa ”lor” nu mai există. Ei continuă să vorbească ca și cum Europa ar fi o excepție în curentul de dreapta care a măturat mai întâi Argentina, apoi Statele Unite.

În plus, niciunul dintre liderii europeni care apără această poziție nu este deosebit de popular în acest moment. În Italia, partidul de dreapta al Georgiei Meloni conduce în sondajele de opinie și aproape nimeni nu-și mai amintește de stânga; în Franța, partidul lui Marine le Pen a câștigat la ultimele alegeri și doar o alianță de ultim moment a progresiștilor și centriștilor a împiedicat-o să ajungă la conducerea Adunării Naționale, în Germania AfD a câștigat alegerile regionale, devenind primul partid de dreapta care a făcut acest lucru de la cel de-al doilea Război Mondial încoace; în Austria s-a întâmplat același lucru – un triumf istoric de dreapta – și știri similare au venit din Ungaria și Belgia.

Ce au în comun aceste partide eterogene de dreapta? Același lucru pe care îl au în comun cu Trump: accent pe suveranitatea națională, războiul împotriva wokeismului, stoparea imigrației, încetarea globalismului și renunțarea la politicile climatice.

Poate de aceea poziția lui Scholz, Macron și von der Leyen este atât de grotescă, încercând să mențină pe linia de plutire un edificiu pe care foarte puțini mai îndrăznesc să îl apere pe față. În loc să-și acopere spatele, ei se laudă cu o Europă unită, care nu mai există. Parlamentul European este mai fragmentat decât oricând, iar vocea lui Javier Milei, care i-a acuzat pe liderii europeni că au vândut suveranitatea popoarelor lor în schimbul unor idei care sună frumos dar sunt în esență socialiste și anti-liberale, mai răsună încă în urechile celor de la Forumul Economic Mondial.

Alte încarnări ale deconectării liderilor europeni de realitate sunt președintele Spaniei, socialistul Pedro Sánchez. Încolțit de corupție și cu prestigiul internațional la pământ, Sánchez a profitat de discursul său la Forumul Economic Mondial pentrua critica ”tehno-miliardarii care vor să înlăture democrația”, făcând aluzie la Elon Musk și restul corifeilor tehnologiei participanți la inaugurarea lui Trump, prezentându-i ca făcând parte dintr-o presupusă rețea socială de extremă dreaptă dominantă la nivel internațional. Și, pentru a pune capac la toate, Pedro Sánchez s-a oferit să conducă rezistența europeană la acest avans al ”extremei drepte” în SUA. Dar cum ar putea o biată rață șchioapă să reziste unui Trump mai puternic decât oricând până acum?!

Atunci când un jurnalist spaniol l-a întrebat pe Trump despre relația Spaniei cu noua sa administrație, președintele a întrebat, ironic: Sunteți o națiune BRICS? Este Spania o națiune BRICS? Apoi a amenințat BRICS cu un tarif de 100%.

Titlurile din mass media europeană au sugerat că Trump confundase Spania cu una din națiunile BRICS, dar este mai probabil să fi amenințat în mod conștient guvernul spaniol, forțându-l să decidă dacă vrea să fie prieten cu oameni ca Maduro sau Lula da Silva, sau cu democrațiile occidentale. De fapt, a continuat apoi să reamintească că cheltuielile Spaniei pentru apărare sunt insuficiente, arătând că știa exact ce vorbește, chiar dacă asta era tot ce avea în minte despre Spania.

Lumea liberă se află în plină transformare, conturându-se încă de pe acum, cu precizie, doi poli opuși: îi avem, pe de o parte, pe cei care pariază pe cooperare păstrându-și în același timp suveranitatea, valorile occidentale și libertatea și, pe de alta, pe cei care urmează orbește entelehia globalismului woke, virusul cancel culture și exigențele climatice care falimentează fermierii europeni cu reglementări extreme, iar apoi importă produse ieftine din Africa sau din India.

Poate că cineva ar trebui să le spună lui Scholtz, lui Macron, lui von der Leyen și, desigur, lui Sanchez, că vor dispărea înaintea lui Trump și că politicile lor nu le vor supraviețui. Trump știe deja acest lucru și așteaptă ca ei să-și dea seama, înainte de a se așeza la masa tratativelor.

Itxu Díaz este un scriitor, jurnalist și umorist politic. A scris 10 cărți pe subiecte diverse, precum politică, muzică și aparate inteligente. El este colaborator al The American Spectator, The Daily Beast, The Daily Caller, National Review, First Things, American Conservative, The Federalist și Diario Las Américas din Statele Unite, precum și editorialist la mai multe reviste și ziare spaniole. A fost, de asemenea, consilier al Ministerului Educației, Culturii și Sportului din Spania. Cea mai recentă carte a sa este I Will Not Eat Crickets: An Angry Satirist Declares War on the Globalist Elite.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici