2024 a fost anul în care populismul conservator a încetat să fie sâcâitor pentru establishment-ul politic, devenind o adevărată forță. 2025 poate deveni și mai prielnic – dacă liderii populiști își vor identifica corect sursa și limitele puterii.

Populismul conservator poate fi descris în linii mari ca o mișcare politică care combină alegătorii tradiționali de centru dreapta cu oameni din clasa muncitoare, susținători până deunăzi ai partidelor de centru stânga.

Chemările specifice ale fiecărui lider populist sau partid vor varia în funcție de națiunea respectivă și de provocările specifice cu care aceasta se confruntă. Totuși, toți liderii și partidele recunoscute ca fiind de dreapta populistă împărtășesc caracteristici asemănătoare, grație cărora ajung să fie susținuți de către alegători. Ei au viziuni similare asupra lumii și o experiență comună a începutului de secol XXI.

Această experiență comună și viziunea asupra lumii sunt sursele lor majore de putere.

Secolul XXI a fost definit de eșecurile repetate ale elitelor care au ajuns la putere în urma prăbușirii Uniunii Sovietice (de la cele de centru stânga la cele de centru dreapta).

Ordinea economică globalistă, neoliberală pe care au impus-o a fost stabilită prin ”consensul de la Washington”, o sintagmă care vrea să exprime sintetic măsurile considerate necesare pentru ca o țară să se înscrie pe calea unei dezvoltări susținute. Doar că acest consens s-a extins cu mult dincolo de economie, generând o nouă filosofie – numiți-o ”consensul transatlantic – care presupune că eliminarea granițelor naționale va aduce pace, prosperitate și armonie planetei.

Elementul economic al acestui consens s-a bazat pe ideea că comerțul în plină expansiune cu națiunile ne-occidentale nedezvoltate îi va îmbogăți pe toți.

Elementul geopolitic s-a bazat pe ideea că nicio nouă putere nu ar avea motivul să se opună hegemoniei transatlantice. Bogăția adusă de comerț nu le-ar da niciun motiv de răzvrătire, în vreme ce contactul cu hegemonii le-ar determina să adopte idealurile occidentale.

Elementul social al consensului consta în faptul că acest globalism materialist ar putea înlocui toate credințele și sistemele de credințe anterioare, sau cel puțin le-ar minimiza importanța și puterea motivațională. Toți oamenii – fie ei comuniști, hinduși, musulmani, creștini sau evrei – ar renunța la toate vechile lor credințe pentru a se închina noului zeu al bogăției și al consumului.

Intenția de impunere a unui pact verde global încapsulează orgoliul acestui consens.

Fiecare lider al unei națiuni în curs de dezvoltare știe că drumul către bogăție trece prin energie ieftină și din belșug, care poate fi obținută doar prin arderea combustibililor fosili, în special a depozitelor ieftine și masive de cărbune pe care le oferă pământul.

Or, ”marii preoți” ai consensului, tocmai această cale o neagă cu obstinație.

Puterea populiștilor conservatori rezidă în eșecul dovedit al fiecăreia dintre componentele acestui consens.

Comerțul global a îmbogățit vechea lume nedezvoltată, dar în detrimentul locurilor de muncă și al nivelului de trai al clasei muncitoare din țările dezvoltate.

Interdependența economică globală nu a generat pacea mondială, așa cum nici ultima explozie a comerțului global de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu a izbutit să împiedice rivalitățile naționale care au dat naștere primului Război Mondial.

De fapt, pacea mondială este mai amenințată decât oricând din 1989, tocmai deoarece comerțul a dat națiunilor anterior sărace capacitatea de a rezista impunerilor occidentale.

Este, în mod evident, cazul Chinei care devine rapid o superputere globală, capabilă să rivalizeze chiar și cu Statele Unite.

Dar, de asemenea, comerțul a dat puteri sporite Indiei, statelor din Golf, Americii Latine și Rusiei, fiecare dintre acestea folosind dependențele create de comerț pentru a câștiga mai multă putere globală pentru sine și a respinge imperativele occidentale. Ele știu că occidentul nu poate recoloniza lumea prin forță și refuză să se sinucidă economic adoptând standardele verzi care se încearcă a le fi impuse.

Aceste țări se apropie tot mai mult unele de celelalte, prin intermediul BRICS și a altor aranjamente multilaterale și bilaterale.

Și, de asemenea, fiecare își folosește noile puteri, deși încă limitate, pentru a-și reproclama fidelitatea față de propriile credințe și propriul mod de viață, care se doreau înlocuite prin așa zisul ”consens”.

Naționalismul hindus al lui Modi, interesul lui Xi pentru supremația chineză Han, încercarea lui Putin de a recrea tărâmul imperial rus – toate acestea sunt expresii diferite ale aceleiași sfidări. Invazia Rusiei în Ucraina fiind, probabil, cea mai dramatică dintre acestea, iar Islamul radical, poate, doar vârful otrăvit al unei sulițe foarte lungi.

Impunerea cu forța a consensului a înfuriat însă și Occidentul.

Creștinii și evreii sunt revoltați de împingerea credinței lor tot mai înspre marginile societății și le este teamă, deoarece această deplasare se transformă prea adesea în abolire sau suprimare activă.

Politicile ecologice nu împiedică doar națiunile sărace să urce pe scara economică, ele împiedică și mulți cetățeni, cum ar fi fermierii sau lucrătorii auto să prospere.

Adoptarea extremă a politicilor woke, care încearcă să transforme în mod activ societatea, conform moralei și filosofiei consensului, sfârșesc prin a-i înfuria chiar și pe unii susținători care încă prețuiesc vorbirea liberă și libertatea de exprimare.

Populismul conservator respinge materialismul atomistic care stă la baza consensului și își trage puterea din revolta împotriva acestei forțe expansioniste.

Populismul conservator apără tradiția, împotrivindu-se promovării noului cu orice preț.

Crede că pacea poate fi asigurată doar prin respectarea și nu prin încercarea de a înlocui identitățile naționale.

Populismul conservator îi respectă și îi onorează pe cei care își prețuiesc familiile mai mult decât cariera, care cred că societatea reprezintă mai mult decât un contract între consumatori și care doresc ca toți oamenii să poată trăi demn din veniturile lor.

De aceea rezonează întotdeauna cu clasa muncitoare și conservatorii tradiționali.

Pentru populiștii conservatori vorbea Giorgia Meloni atunci când se prezenta astfel: ”Eu sunt Giorgia, sunt femeie, sunt mamă, sunt italiancă, sunt creștină. Și nimeni nu îmi poate lua asta!”.

Populismul conservator se adresează întregii ființe umane, trup și suflet. Respinge ideea că umanitatea nu este altceva decât un calculator rațional al plăcerilor și avantajelor.

Acesta este motivul pentru care mesajul său rezonează și crește odată cu eșecul consensului.

Cu toate acestea, este încă limitat în puterea sa de a-și pune viziunea în aplicare.

Populismul conservator este în creștere, dar adepții săi nu constituie încă o majoritate pretutindeni.

Aceasta înseamnă că populiștii conservatori trebuie să facă o cauză comună cu oamenii care rezonează cu ei din unele puncte de vedere (chiar dacă nu din toate).

Populiștii conservatori sunt mai puternici atunci când fac parte din națiuni cu sisteme politice majoritare. Ei pot deveni cea mai mare facțiune din cadrul unei coaliții ample, înclinate spre dreapta, și apoi pot face în așa fel încât să fie preferați adversarilor lor, care susțin consensul.

Este ceea ce a făcut Donald Trump în Statele Unite și Meloni în Italia.

Mișcarea MAGA a dominat alegerile din Partidul Republican dar, pentru a o învinge pe Kamala Harris, Trump a avut nevoie de republicani convenționali de centru dreapta și alegători din rândurile clasei muncitoare, care nu s-au convertit încă la MAGAism. Sistemul politic al Americii i-a forțat să aleagă – și ei l-au ales pe Trump.

Frații Italiei, al lui Meloni, ocupă în mod regulat primul loc în sondajele de opinie, beneficiind de un sprijin de aproape 30%. Dar Meloni guvernează pentru că se află în coaliție cu alte forțe de dreapta, inclusiv Forza Italia și Noi Moderati, mai puțin populiste.

Trump și Meloni știu că deținerea puterii într-o democrație necesită compromisuri, chiar dacă încearcă să-și extindă sprijinul populist, continuând ori de câte ori este posibil atacul asupra consensului transatlantic.

Populiștii conservatori din cea mai mare parte a Europei concurează în cadrul unor sisteme politice care se bazează exclusiv, sau în principal, pe reprezentarea proporțională. Ei nu pot deține puterea având în spate 30-40% dintre alegători, la fel ca Trump și Meloni.

Aceasta este ceea ce au descoperit PVV-ul lui Geert Wilders și FPÖ-ul lui Herbert Kickl care au ieșit primul loc atunci când națiunile lor și-au exercitat dreptul la vot. Dar, 24 (PVV) și 29 (FPP) procente nu oferă partidului tău dreptul de a guverna, ci doar obligă alte entități politice să recunoască că trebuie să țină cont de faptul că exiști.

Decizia lui Wilders de a renunța să devină prim ministru pentru a intra într-un guvern de coaliție și de a le demonstra, prin aceasta, olandezilor, că se poate avea încredere în partidul său, a pus interesele pe termen lung al mișcării mai presus de egoul său.

În schimb, decizia lui Kickl de a insista asupra participării sale personale la un nou guvern a însemnat excluderea efectivă de la putere a FPÖ.

Faptul că sprijinul FPÖ a crescut de atunci la 35% în sondaje, nu schimbă nimic. Într-un sistem proporțional un partid va avea întotdeauna nevoie de aliați.

Aceasta este și problema cu care se confruntă Marine Le Pen și partidul ei, Adunarea Națională, chiar dacă Franța nu are un sistem proporțional. Ea și partidele similare mai mici pot câștiga în mod clar 35-40% la alegerile naționale.

Ceea ce nu este suficient, deoarece Franța folosește un sistem majoritar în două runde. Atâta timp cât numărul tot mai mic de alegători de centru dreapta se tem de ea mai mult decât de Emmanuel Macron, ei vor face, în al doilea tur al alegerilor, o cauză comună chiar și cu extrema stângă, pentru a o împiedica, pe ea și partidul ei, să acceadă la putere.

Astfel, chiar și Le Pen, care și-a construit partidul cu minuțiozitate, expulzând personalitățile sale problematice (inclusiv pe propriul ei tată), trebuie să găsească o modalitate de a convinge încă 10% din francezi.

Roma nu a fost construită într-o singură zi și nici mișcările politice durabile nu pot apărea din nmic. Partidele social democrate au avut nevoie de douăzeci până la treizeci de ani pentru a accede la putere. A fost nevoie de încă douăzeci – precum și de Marea Depresiune și de Al Doilea Război Mondial – pentru a se transforma în forța politică dominantă a secolului al XX-lea.

Populismul conservator a început să capete relevanță în urma prăbușirii financiare globale din 2008. Creșterea sa este, așadar, doar puțin mai rapidă decât aceea a social democraților.

Răbdarea și mândria, nu graba și disperarea, ar trebui să îi călăuzească, anul acesta pe populiști.

Incapabili de adaptare, eurocrații și birocrații de la Washington vor continua să se poticnească și să eșueze, ignorând în continuare elementele spirituale și comunitare ale spiritului uman. Sărăcind atât trupurile cât și sufletele, ei nu vor putea continua să conducă.

În ceea ce ne privește, noi putem spera și ne putem ruga să nu fie nevoie de un alt colaps economic global sau de un război mondial pentru a le grăbi sfârșitul. Dar sfârșitul lor va veni, pentru că au fost cântăriți de concetățenii lor și au fost găsiți prea ușori.

Și când se va întâmpla asta, populiștii conservatori, adevărații moștenitori ai civilizației occidentale, le vor lua locul.

Henry Olsen este editorialist pentru The Washington Post și cercetător principal la The Ethics and Public Policy Center. El analizează alegerile din SUA și din întreaga lume și a publicat previziuni care s-au dovedit a fi remarcabil de exacte. Se ocupă, de asemenea, de viitorul conservatorismului și al Partidului Republican. Este autorul cărții The Working Class Republican: Ronald Reagan and the Return of Blue-Collar Conservatism și coautor al cărții The Four Faces of the Republican Party.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici