Când am luat romanul O mie nouă sute optzeci și patru cu mine, în vacanță, nu aveam neapărat de gând să-l citesc. Era o carte pe care, spre deosebire de celelalte două pe care le înghesuisem în geamantan – 12 Rules for Life, a lui Jordan Peterson, și The Rational Optimist, a lui Matt Ridley – o citisem deja… și totuși…

… au trecut de atunci cel puțin 25 de ani. Aproape tot ce-mi aminteam consta în câteva fragmente de citate și clișee de pe internet. Adevărul este că, de fapt, îmi plăcea mai mult Brave New World. Poate fiindcă distopia lui Huxley îmi părea mai ușoară și mai puțin malefică. Mai puțin abrazivă.

Recitirea lui Orwell, a fost, însă, o experiență deosebită.

Pentru mintea unui adolescent, O mie nouă sute optzeci și patru este, practic, o profeție alegorică a statului polițienesc modern. (Să nu uităm că  a fost publicat cu doi ani înainte de apariția STASI). Fratele cel Mare te privește de pretutindeni. Teleecranele sunt peste tot. Copiii își spionează părinții și îi raportează la Poliția Gândirii.

Nu vreau să diminuez aceste teme. Dar gândirea lui Orwell, socialistul de odinioară, căruia i s-a acrit de ideologia colectivistă atunci când a înțeles-o mai bine, pătrunsese, de fapt, mult mai adânc. Am fost impresionat de filosofia din spatele Big Brother sau, mai degrabă de lipsa oricărei filosofii (dincolo de nihilism).

În Oceania adevărul pur și simplu nu există.

Absența adevărului este relevată în fel și chip, în diferite momente ale narațiunii. Cum ar fi, de exemplu, momentul extraordinar în care protagonistul cărții, Winston Smith, realizează că, inevitabil, partidul va ajunge până la urmă la concluzia că doi plus doi fac cinci. Și că este doar o chestiune de timp. ”Până la urmă, Partidul va anunța că doi și cu doi fac cinci și fiecare va fi obligat să și creadă că fac cinci. Este inevitabil să vină și cu afirmația asta; mai devreme sau mai târziu, legea poziției lor o cere”, ne spune Smith. ”Filosofia partidului neagă, în mod tacit, existența realității obiective. Erezia ereziilor este bunul simț.”

”Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru. Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.”

Nu doar că Big Brother este ostil adevărului, logicii sau faptelor. Ci și că adevărul, logica și faptele vor intra inevitabil în conflict cu singurul său scop, controlul.

Ceea ce ne conduce la o a doua observație despre Oceania. Este un tărâm ultra politizat. Politica le este băgată oamenilor pe gât, în mod forțat, iar ei o înghit fie că vor, fie că nu. Este pompată zi și noapte, prin teleecrane, sau vine de la copiii și vecinii îndoctrinați. Unii dintre cei care recită clișeele partidului sunt de bună credință, alții poate că nu. Dar nimeni nu scapă de aceste dogme.

În nici un moment al romanului acest lucru nu este demonstrat mai bine decât atunci când Winston Smith dezvăluie că până și sexul a fost poluat de politică. Iată cum și-a descris prima întâlnire cu Julia, femeia care îi va deveni iubită:

”Pe vremuri, un bărbat se uita la corpul unei femei și-și dădea seama că se trezea în el dorința și cu asta, basta. În ziua de azi, însă, nu mai găsești dragoste curată, sau dorință curată. Nicio emoție nu mai este pură, pentru că totul este amestecat cu teamă și ură. Împreunarea lor a fost o bătălie, iar orgasmul – o victorie. Au dat o lovitură Partidului. A fost un gest politic.”

O mie nouă sute optzeci și patru ne descrie o lume în care politica a devorat cele mai intime manifestări ale vieții. Chiar dacă nu o putem compara cu lumea noastră, putem face totuși câteva paralele.

Puțini ar putea nega faptul că majoritatea actelor vieții noastre sunt saturate de politică. O regăsim în școlile, liceele și facultățile noastre, în jocuri, în filmele de succes și, câteodată, chiar și în biserici.

Și apoi, mai este problema adevărului. Acum câțiva ani a fost publicat un raport al Rand Corporation care, în esență, spunea că civilizația occidentală suferă de o stare ciudată: ”decăderea” adevărului.

Epoca ”decăderii” adevărului este definită de patru tendințe conexe: creșterea dezacordului general cu privire la acuratețea faptelor; o linie de demarcație tot mai subțire între fapt și opinie; un volum tot mai mare de opinii, având ca rezultat creșterea influenței propriei interpretări în defavoarea faptului propriu zis; scăderea încrederii în sursele clasice și verificate în timp, cele care informează bazându-se pe fapte.

”Decăderea” adevărului ne-ar putea ajuta să înțelegem de ce foarte mulți dintre noi – chiar și cei mai inteligenți, mai sensibili și mai cu picioarele pe pământ – par să se simtă ca Alice după ce a căzut în groapa iepurelui.

”Trăim într-o epocă în care sănătatea mentală este controversată, iar nebunia doar un alt punct de vedere”, a declarat, recent, economistul Thomas Sowell.

Adevărul este atacat. Este una dintre puținele idei asupra cărora stânga și dreapta pot fi de acord. Dezacordul apare doar cu privire la identitatea vinovaților.

Aceasta nu este o chestiune banală, câtă vreme, adevărul și libertatea sunt inseparabile.

”Cel dintîi care își frînge gâtul pe calea alunecoasă înspre tiranie este adevărul. Dacă vrei să trăiești în libertate, trebuie mai întâi să te dedici adevărului, din toate puterile tale.”, scria Lawrence Reed

Viitorul nostru nu trebuie să fie la fel de sumbru ca lumea descrisă în O mie nouă sute optzeci și patru. Primul pas care trebuie făcut în acest sens fiind revendicarea neprețuitului principiu al libertății de exprimare și nu doar strict în sens legal. Mai degrabă, trebuie să ne amintim că exprimarea liberă a ideilor este esențială și inseparabilă de căutarea adevărului.

”… dacă dorim cu adevărat să înțelegem de ce libertatea este necesară într-o societate civilizată, trebuie să începem prin a realiza că, în vreme ce libertatea de exprimare ne îmbunătățește propriile opinii, libertățile altor oameni sunt propria noastră necesitate vitală”, scria Walter Lippmann. ”Acesta este principiul creativ al libertății de exprimare, anume, că nu e un sistem prielnic tolerării erorilor, ci  găsirii adevărului.”

Adevărul nu poate prevala într-o lume care vrea să prevină conflictul de idei prin suprimarea exprimării libere.

Dacă epoca noastră suferă de o criză a adevărului, poate că lucrul acesta se întâmplă deoarece nu prețuim suficient adevărul. Societatea noastră pare mai interesată să suprime și să se ascundă de idei, decât să se lupte cu ele.

”Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi și cu doi fac patru”, ne spune Winston Smith. ”Dacă ți se recunoaște asta, celelalte vin de la sine.”

În urmă cu 30 de ani am trecut pe lângă această frază fără să o înțeleg cu adevărat.

Jon Miltimore este directorul Fundației pentru Educație Economică (FEE). Scrierile au făcut obiectul unor articole de vânzare în Time, The Wall Street Journal, CNN, Forbes, Fox News și Star Tribune. Semnatura lui se regăsește în Newsweek, The Washington Times, MSN. Com, The Washington Examiner, The Daily Caller, The Federalist, The Epoch Times etc.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici