Pe 29 iulie 2024, un imigrant ruandez la a doua generație a înjunghiat mortal trei copii. Crima s-a petrecut în Southport, un orășel din nord-vestul Angliei, cunoscut înainte vreme doar prin faptul, mai mult sau mai puțin excepțional, de a adăposti singurul muzeu al mașinilor de tuns iarba din Marea Britanie. Din acel moment, furia a început să se răspândească în toată țara, generând cea mai amplă și mai gravă răscoală a clasei muncitoare albe de după mișcarea cartistă a anilor 1830-1840.

Semnele furtunii au fost vizibile încă de a doua zi. Prim ministrul laburist al Marii Britanii, Sir Keir Starmer, a vizitat Southport pentru a depune ineluctabila coroană, fiind întâmpinat cu ostilitate de către localnici. De data aceasta, populația nu a mai fost dispusă să accepte nici baletul ritualic cu priveghi la lumina lumânărilor al statului britanic, și nici mesajele găunoase ale politicienilor săi, recitate papagalicește cu prilejul atrocităților din ce în ce mai frecvente.

Începând cu 2 august, protestele violente ale clasei muncitoare albe s-au răspândit și în alte orașe post industriale sărace, printre care Rotherham, Liverpool, Nottingham și Tamworth. Se pare că au fost atacate și câteva moschei, în ciuda faptului că ucigașul celor trei copii din Southport nu pare a fi fost musulman, după cum au fost incendiate și hotelurile care îi adăposteau pe migranții nou sosiți. Imediat după aceea, dând dovadă de o promtitudine cel puțin bizară, cete de bărbați musulmani au ieșit, la rîndul lor, în stradă, ripostând cu aceeași violență.

Timp de aproape 48 de ore, emisiunile de știri au făcut analogii cu perioada de apogeu (anii 70) a conflictului Nord-Irlandez (The Troubles). Apoi, Sir Keir Starmer a ales să toarne și mai multă benzină pe foc. Declarațiile sale oficiale nu au încercat să calmeze tensiunile sau să dea un ton de unitate națională – e de presupus că așa ceva nici nu i-a trecut prin cap. Nu a manifestat niciun strop de empatie vizavi de nemulțumirile sociale și economice complexe care animă protestatarii, sau de alienarea clasei muncitoare albe din orașele mai mici sau mai mari ale Marii Britanii care, de decenii, au fost folosite ca depouri pentru surplusul de imigranți.

În schimb, Starmer a sfidat oamenii, oțărându-se la ei cu impertinența tipică extremei stângi. A condamnat protestatarii la modul general, categorisindu-i ca fiind de ”extremă dreaptă” (în această categorie intrând tot ce nu este de extremă stângă), i-a amenințat nechibzuit și fără pic de tact cu justiția și cu instituirea unei ”armate permanente” de ofițeri de poliție specialiști în înăbușirea revoltelor urbane, angajându-se totodată că va aloca fonduri și resurse suplimentare pentru protecția comunității musulmane.

În declarațiile ulterioare, instanțelor ad-hoc și procurorilor complinitori li s-a făgăduit umplerea închisorilor cu contingente de răzvrătiți. Se vor pregăti pentru ei cel puțin câteva celule – primul anunț al laburiștilor, concomitent cu preluarea puterii, pe 4 iulie 2024, a fost eliberarea anticipată a 40 000 de criminali condamnați. Să fi făcut asta pentru a le face loc deținuților politici?

Întreaga prestație a lui Starmer (de la cuvintele și până la încruntarea sa, bodogăneala și limbajul său corporal), s-a constituit într-o reiterare a credinței care animă, actualmente, elitele occidentale: nu există nicio îngăduință pentru opinii dinspre dreapta spectrului politic. Deosebit de manifestă a fost și cealaltă trăsătură a stângii contemporane dominante: o asimilare totală a ipocriziei. Câtă vreme vorbim de același Sir Keir Starmer care, în urmă cu patru ani, a înclinat genunchiul ca reacție servilă la revoltele BLM de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Avem de-a face aici cu o imuabilă psihologie dogmatică: o mentalitate juridică, procedurală, incapabilă să gândească în afara legii și a procedurilor, sau să acorde vreun temei unei opoziții populare elementare ale cărei revendicări esențiale subminează fundamentele proiectului liberal multicultural britanic. Starmer are ceea ce germanii numesc sitzfleisch, anume dosul de fier al birocratului instruit să îndeplinească un rol managerial, dar este totalmente inapt ca om de stat.

Din punct de vedere istoric, guvernele alese în mod democratic au reușit să înfrunte lipsa de popularitate într-un mod în care dictaturile nu o pot face. Dar imigrația în masă în Marea Britanie nu a avut loc în mod democratic. Timp de aproape 30 de ani electoratul a votat constant pentru partidele care s-au angajat să o reducă și, la fel de constant, imigrația a continuat să crească: între anii 2022-2023 depășind pragul de un milion.

Anglia se află acum în mijlocul unor transformări demografice și culturale pe care nu le-a mai încercat cel puțin din perioada medievală timpurie. Între timp, economia a stagnat (PIB-ul Marii Britanii pe cap de locuitor este acum mai mic decât era în 2008), țara având cea mai mare povară fiscală înregistrată, serviciile publice sunt disfuncționale, criminalitatea este în creștere și dezintegrarea socială este tot mai accelerată.

Cum percepe toate astea un alegător alb obișnuit, membru al clasei muncitoare din Southport?

Privești neputincios, de pe margine, cum țara ta se transformă dintr-o democrație funcțională a lumii occidentale într-un stat post colonial semi-eșuat. Nu poți să nu observi că acest declin se suprapune cu sosirea a milioane de bărbați și femei aparținători unor culturi străine, ciudate, nu în ultimul rând pentru că orașul în care te-ai născut și ai crescut a început să ți se pară tot mai puțin familiar, cu fiecare zi care trece. Ai văzut aceiași nou veniți încurajați de elitele liberale să se folosească de identitățile și nemulțumirile lor etnice și religioase în scopul dobândirii unui câștig tribal maxim. Asta în vreme ce ție, membru al populației albe autohtone, ți se spune, fără absolut niciun simț al contradicției, că orice exprimare a propriilor tale interese specific etnice se plasează dincolo de discursul civilizat și la doar câțiva ”pași de gâscă” de ideile lui Hitler.

Din ce în ce mai înstrăinat de mass media guvernamentală începi să te informezi de pe siturile online, unde vezi povești și filmări tulburătoare pe care instituțiile media tradiționale aleg să le ignore. Observi că uciderea unui negru de către un alb provoacă panică morală și dezbateri naționale solemne, dar uciderea albilor de către negri, ca în cazul terorismului islamist, este raționalizată ca psihopatologie aberantă a unor indivizi tulburați, și doar atât. Votezi împotriva acestor lucruri, în mod repetat. Totuși, votul tău este ignorat atât de Partidul Laburist, cât și de cel Conservator. În cele din urmă, când ai epuizat toate încercările de soluționare a problemei și ai decis să ieși în stradă și să îți urli revolta, nu se face nicio încercare de interacțiune cu tine și cu ai tăi, nicio tentativă de înțelegere a necazurilor care v-au adus în această situație, ceea ce contrastează în mod evident cu reacțiile statului la protestele BLM de acum ceva vreme. Așa zisul multiculturalism fiind, în realitate, doar un paravan ideologic pentru o politică de import în masă a forței de muncă ieftine în scopul menținerii unei economii cu salarii mici și consum ridicat.

Câtă vreme costul tot mai mare al acestor politici este pus pe seama eșecului clasei muncitoare albe, ”rasistă” și de ”extremă dreaptă”, de a îmbrățișa multiculturalismul, ironia sorții face ca lucrătorii albi să sfârșească prin a-l adopta în felul lor specific. Ritmul schimbărilor demografice din Marea Britanie a condus la o autoconceptualizare tot mai mare a albilor ca grup etnic afectat ca oricare altul, un grup cu propriile sale nevoi, interese, dispoziții și obsesii. Se poate spune că, în acest sens, multiculturalismul a funcționat în pofida propriei sale ideologii: albii au devenit la fel de conștienți de propria lor rasă ca toți ceilalți, și asta în ciuda faptului că am fost instruiți să înțelegem această conștiență ca fiind în mod implicit ilegitimă.

Marea Britanie care iese din acest creuzet este un loc funest. În reacțiile sale agitate la cele întâmplate la Southport și problemele auxiliare care au urmat, Starmer și-a indicat deja soluția preferată: represiunea politică. Singurul lucru care a mai rămas de dezbătut rămânând gradul de forță care trebuie aplicat. Tradiția liberal-democratică, o moștenire neprețuită făurită în secole de tradiție națională, este în mod evident incapabilă să pună frâu sectarismului urât și nărăvaș al Angliei anului 2024, așadar va fi aruncată la gunoi în favoarea unui model antidemocratic și iliberal.

Între timp, poporul va continua să-și caute zadarnic liderii, pe fundalul unui guvern care e doar oleacă mai mult decât o schelă șubredă îmbrățișând o fațadă năruită. Este puțin probabil ca, în orele singuratice ale nopții, Starmer să recurgă, totuși, la introspecție. Acesta este un chin rezervat doar bărbaților mult mai profunzi. Mai degrabă, el și regimul pe care îl întruchipează, se află în mijlocul fenomenului numit de psihologi ”escaladare irațională”: o tendință autodistructivă de a persista într-o anumită acțiune, chiar dacă rezultatele acesteia devin în mod evident dezastruoase. După cum spunea A.J.P. Taylor, singurul lucru pe care bărbații îl învață cu adevărat din greșelile lor este cum să le repete.

Phillip Mark McGough este un scriitor și comentator englez, independent.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici