James Alexander

Până la începutul secolului al XX-lea s-a vorbit prea puțin și, în general, defavorabil despre un stat mondial. H.G.Wells se număra printre cei puțini care agreau, fățiș, noțiunea. Era la modă pe vremea constituirii Ligii Națiunilor și a înființării ulterioare a Organizației Națiunilor Unite, dar, interesant, stârnind reacții în general negative. În ultimii 30 de ani, ideea a revenit în forță, chiar dacă, măcar la prima vedere, nimeni nu pare să-și mai dorească așa ceva.

Una dintre legile fundamentale ale politicii este – și a fost încă de pe vremea lui Augustus sau Tucidide – că se poate vorbi despre ceva dezagrabil schimbându-i doar numele. Așa cum se știe dinainte de Socrate, politica este o artă retorică, implicând astfel tot soiul de minimalizări, exagerări, substituții, redescrieri și inversiuni.

Deci, ceea ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani nu e că suntem dintr-o dată entuziasmați de ceva numit stat mondial, ci că suntem entuziasmați de ceva căruia nu vrem, în general, să îi zicem stat mondial, în vreme ce sperăm – conștient sau inconștient – că exact asta va fi: un stat mondial.

Atunci când spun ”conștient” mă refer la ipocriții care își doresc un stat mondial, dar știu că e mai bine să nu îl numească așa. Iar când spun ”inconștient” mă refer la idealiștii care își imaginează o ”societate internațională”, o ”democrație” sau o ” guvernare globală” – toate acestea fiind expresii foarte des vehiculate în ultima jumătate de secol – fără un stat (adică, mai precis, fără putere coercitivă).

Am parcurs o grămadă de literatura academică despre ”cosmpolitism”. Învățații s-au tot străduit, mai cu seamă după sfârșitul Războiului Rece, să ne spună exact cum anume ar trebui să procedăm pentru a avea pace, redistribuire, reprezentare, drepturi, oportunități și așa mai departe… Recunoașteți genul acela de oameni: sobri, plictisitori, belferi care încearcă să-și depășească spleen-ul schițând viziuni sublime – pe scurt, toți aceia care adoră sunetul propriei lor normativități grandioase.

Normativ: un cuvânt care mi-a displăcut dintotdeauna. Câtă vreme nu se referă câtuși de puțin la normalitate, ci doar la norme, în special la ”normele care trebuie stabilite”. Este o sintagmă imperativă, care-și flutură amenințător degetele, cât pe ce să ne scoată ochii. Accentul fiind pus pe cuvântul ”trebuie” – la început inocent, până când devine îngrijorător și apoi de-a dreptul ultimativ.

Firoscoșii care scriu despre cosmopolitism cred că totul ar putea fi realizat prin puterea legii și prin federalizare, sau prin intermediul acelui element mistic numit ”guvernare globală”.

Cuvântul ”guvernare” fiind încă un cuvânt îndoielnic și alunecos, ceva mai puțin clar și mai ambiguu decât ”guvern”. (Guvernarea poate ucide fără a ne lăsa urme pe trup).

Odată cu ”schimbările climatice” a apărut și un sentiment din ce în ce mai puternic că ar fi necesar ceva mai puțin democratic și mai tehnocrat. Si, în mod evident, ”virusul ucigaș”, mai cu seamă pentru cei care credeau că este ceea ce li se spunea că este (acei inocenți care au uitat că politica este o artă retorică), s-a constituit în cea mai grandilocventă și uluitoare ocazie de a reacționa colectiv și despotic – de fapt în maniera unui stat mondial.

OMS a declarat virusul covid 19 o urgență de sănătate publică de interes internațional pe 30 ianuarie 2020 și ”pandemia” pe 11 martie 2020. Încercând să examinez definiția acestui tip de urgență descopăr că se referă ”la un eveniment extraordinar despre care s-a stabilit că reprezintă un risc pentru sănătatea publică a statelor prin răspândirea internațională a bolii și necesită o reacție internațională coordonată”. Cele mai important cuvinte din acea propoziție sunt ”stabilit” și ”coordonat”.

Stabilit: Cineva a stabilit riscul.

Coordonat: Reacția trebuie să fie una coordonată, singulară.

Iar dacă ne întrebăm cine trebuie să stabilească și să coordoneze, răspunsul nu este un stat mondial, ci o agenție internațională cu atribuții de tratat. Covid 19 a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată Organizației Mondiale a Sănătății și grupului de aliați corporativi ai acesteia. Ușa din spate tocmai se deschisese. În vreme ce OMS a intrat prin ușa din spate, IPCC (acronimul lui Intergovernmental Panel on Climate Change) se uita cu gelozie și îndrăznesc să cred că Stonewall tragea, de asemenea, cu ochiul.

Desigur, cea care a ajuns prima a fost OMS – cum ar fi putut irosi o criză atât de grozavă? Primul lucru pe care l-a făcut a fost să ne amețească cu retorica. Atenție la cuvântul pandemie, este derivat din greacă: pan=tot și demos= oameni. Gândiți-vă la asta. Nu este un cuvând medical, ci unul politic. De acum înainte ei vor să devenim un pandemos, să fim comandați de cei-care-știu-mai-bine.

Uniunea Europeană își are aici rolul ei. Căci ce este istoria Uniunii Europene decât o istorie a momelilor? Mai întâi ni se spune: ”Este doar o comunitate economică”. Intră mai întâi ipocriții și idealiștii, apoi auzim: ”Este o comunitate politică”. Sau: Vom organiza un referendum asupra constituției. Oamenii votează ”nu”, ipocriții și idealiștii trebuie să schimbe tactica și apoi: ”Iată un tratat pentru a trece constituția pe ușa din spate.” Agențiile internaționale au avut multe de învățat de la UE care, într-o istorie viitoare a lumii, va figura ca un experiment timpuriu, foarte util și la scară mică despre CUM TREBUIE PROCEDAT.

În ceea ce privește statul mondial, există două probleme cu adevărat serioase.

În primul rând este o imposibilitate logică. Statele sunt ca demonii Noului Testament: numele lor este Legiune. Timp de mii de ani am avut imperii cu frontiere; apoi, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea am inventat state cu granițe: linii trasate exact. O linie poate fi trasată exact doar acolo unde nu ne mai luptăm pentru teritoriu și s-a ajuns la un acord: acolo unde acest acord implică ceea ce avocații moderni numesc ”recunoaștere” – fiecare parte recunoaște dreptul celailalte de a exista. Statele se recunosc unele pe altele. Nu știu cum am putea trăi într-o lume în care există un singur stat, care se recunoaște doar pe sine. Oricum ar fi asta, nu ar fi un stat în sensul uzual al cuvântului. Ar fi un stat nelimitat, în timp ce limitarea este o partea a ideii de stat.

În al doilea rând, este o abstracțiune. Este o fantezie, o ficțiune existentă doar în mintea avocaților. Ar putea exista în drept, desigur, în drept poate exista orice. Dar nu ar exista nicio cultură și nicio societate care să susțină legea. Deci legea ar fi susținută cu forța. Culturile noastre au depins de obiceiuri, de convenții care au apărut de-a lungul unei isorii lungi, supărătoare, dar împărtășite. Dacă nu avem o istorie comună, atunci nu poate exista nicio cultură, nicio tradiție, nici convenții, ci doar lege. Așadar un stat mondial ar fi ceva ireal, ceva în care nu ar crede nimeni, cu excepția celor plătiți special pentru asta, adică funcționarii săi – șefii OMS, IPCC, Stonewall.

Desigur, niciuna din aceste probleme importante nu este suficientă pentru a opri cursul lucrurilor. Așadar, aș spune că, deși acest tratat al OMS ar putea să nu fie revelația foarte clară a unui stat mondial, este, cu siguranță o repetiție importantă înaintea spectacolului final. Este o schiță, parte a unei lucrări aflate în curs de desfășurare și ar trebui să fim foarte atenți la toți cei care așteaptă la ușa din spate.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Dr. James Alexander este profesor la Departamentul de Științe Politice al Universității Bilkent din Turcia