Supliciul de ani de zile al lui Julian Assange este pe cale de a lua sfârșit.

În urma unei înțelegeri dintre SUA și Australia, cofondatorul Wikileaks a părăsit Marea Britanie, îndreptându-se înspre Saipan, un teritoriu american îndepărtat din Pacificul de Vest, unde cazul ar trebui să fie rezolvat printr-o singură audiere scurtă. Apoi, se va putea întoarce în Australia natală, unde va fi, în sfârșit, liber.

Assange a petrecut cinci ani istovitori închis la Belmarsh, o închisoare londoneză de înaltă securitate, rezervată de obicei teroriștilor și altor dușmani periculoși ai statului. Înainte de asta, a stat ascuns timp de șapte ani în Ambasada Euadorului din Londra, încercând să scape de amenințarea extrădării în SUA. În 2019 a fost depus actul de acuzare, conform căruia era urmărit de autoritățile americane pentru 17 acuzații de spionaj și una de utilizare abuzivă a computerului, riscând să fie plasat în izolare, într-o așa zisă închisoare de maximă securitate, pe o durată de până la 175 de ani.

Eliberarea lui Assange se constituie într-o surpriză reală. Într-adevăr, înțelegerea, care îi va permite să plece liber, recunoscându-și vinovăția doar pentru una dintre cele 18 acuzații care i-au fost aduse, marchează o schimbare radicală în politica SUA. Până de curând, procurorii din Administrațiile Trump și Biden erau hotărâți să-l închidă și să-l dea ca exemplu. În 2017, înalți oficiali ai CIA și secretarul de stat al lui Trump au discutat chiar despre posibilitatea răpirii și asasinării lui. Puțini observatori s-ar fi așteptat la acest act precipitat de clemență. Umilirea lui Assange a fost unul dintre puținele puncte de acord bipartizan din politica americană, încă de la începutul anilor anilor 2010, când Assange a devenit inamicul public al tuturor.

Așdar, ce trebuie să fi făcut Assange pentru a merita o pedeapsă atât de severă?

Jurnalism – a publicat lucruri care sunt adevărate, dar pe care Stăpânii Lumii doreau să le țină ascunse. Printre altele, documente clasificate și videoclipuri din războaiele din Irak și Afganistan și conținutul a aproximativ un sfert de milion de documente diplomatice secrete de la ambasadele SUA. Poveștile care au apărut în urma acestor scurgeri de informații au fost tipărite și difuzate în aproape toate instituțiile media importante ale lumii.

Nu este exagerat să spunem că singura ”crimă” a lui Assange a fost aceea de a ”difuza știri”. Administrația Obama a recunoscut în esență acest lucru, atunci când s-a gândit să folosească Legea Spionajului pentru a-l inculpa. În 2013, Departamentul de Justiție a admis că urmărirea penală pentru publicarea de materiale clasificate a lui Assange ar însemna, implicit, și acuzarea altor publicații și autori care au publicat materiale clasificate, inclusiv New York Times, Washington Post sau Britain’s Guardian. Și, așa cum remarca revista Atlantic la momentul respectiv, o asemenea mișcare ar fi făcut, de asemenea, ca orice distribuire pe rețele sociale a unui link către o știre difuzată de Wikileaks să devină, de asemenea, ilegală.

Orice precauție cu privire la urmărirea penală a lui Assange a fost însă abandonată în 2017, când Wikileaks a publicat peste 8 000 de documente clasificate ale CIA, dintre care unele au dezvăluit tehnicile secrete utilizate de către agenți pentru a virusa telefoanele oamenilor de la distanță. Acest lucru l-a determinat pe liderul CIA de atunci, Mike Pompeo, să numească Wikileaks drept un serviciu de informații ostil, non statal. SUA nu trebuie să permită ”virtuții liberei exprimări” să submineze interesul național, a spus el, în timp ce susținea acuzarea lui Assange. Doi ani mai târziu, același Pompeo, care tocmai fusese promovat ca secretar de stat al lui Trump, a emis cele 18 rechizitorii care l-ar fi condamnat pe Assange la închisoare pe viață – transformând totodată publicarea adevărurilor incomode într-o formă de ”spionaj” de cea mai joasă speță.

Eliberarea lui Assange marchează o victorie extrem de rar întîlnită a libertății presei. Este de înțeles că având în vedere durata uriașă a calvarului său în mâinile autorităților din Marea Britanie și SUA, cauza lui a devenit celebră. Totuși, trebuie spus că acest caz binecunoscut nu este singurul exemplu de amenințare a libertății de a publica (în Marea Britanie, dar nu numai).

Într-adevăr, mulți dintre susținătorii lui Assange, fie aceștia aparținători ai stângii corbyniste britanice, fie ai intelighenției liberale, sunt prieteni ai libertății presei pe vreme bună, ca să ne exprimăm eufemistic. Luați-l, de pildă, pe fostul editor al lui The Guardian, Alan Rusbridger, care astăzi aplaudă eliberarea lui Julian. Desigur, este vorba despre același Alan Rusbridger care, în 2012, a salutat ancheta Leveson asupra tabloidelor britanice și, atunci când a fost interogat de acuzație, s-a arătat încântat de ideea revigorării reglementării presei susținute de stat. Acest lucru ar fi introdus un nivel de interferență a guvernului în jurnalism nemaiîntâlnit de la ordinul de licențiere din 1643. (Se mai poate întâmpla și dacă laburiștii vor ajunge la putere luna viitoare.)

Cei mari și buni par să adopte o abordare foarte selectivă a libertății presei. Puțini sunt pregătiți să apere tabloidele sau noile canalele de știri a căror popularitate este în creștere vertiginoasă, împotriva nesfârșitelor apeluri de a le închide sau a le reglementa dur, a proceselor nesfârșite cu care se confruntă sau a boicoturilor de publicitate care amenință să le sufoce finanțarea. Desigur, niciuna dintre aceste ținte nu se confruntă cu perspectiva unei perioade de cinci ani la Belmarsh, ca să nu mai vorbim de aceea a 175 de ani într-o închisoare de maximă securitate din SUA, dar libertatea presei are de suferit din pricina acestei atmosfere de cenzură. Punctul final inevitabil este o apăsare care forțează mai degrabă plecarea genunchilor în fața puterii, decât curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Faptul că Assange și-a recâștigat libertatea este, fără îndoială, o veste minunată. Din fericire, a fost evitat un precedent legal periculos, care ar fi incriminat jurnalismul.

Dar libertatea de a scrie adevărul fără a fi încătușat rămâne la fel de fragilă ca și până acum.

Fraser Myers este redactor șef adjunct al revistei Spiked. El militează pentru democrație și libertatea de exprimare. De asemenea, apare regulat la BBC, Sky News, ITV și GB News.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici