Școala din Atena –Religie versus știință?

Școala din Atena-Frescă de Rafael pictată între 1509 si 1511, dimensiuni : 500 cm×7,7 m, Palatul Apostolic, Vatican, Muzeul Vatican

 

În numerele trecute am răspuns la mai multe întrebări :

  1. De ce a pictat Rafael Școala din Atena ?
  2. Cine l-a pus pe Rafael să picteze Școala din Atena ?

Am folosit izvoarele istorice și am făcut o incursiune in Istoria Filozofiei și în Istoria Științei așa cum apar acestea în frescă.

Vă reamintim că Școala din Atena este fresca artistului renascentist  Rafael si a fost pictata între 1509 și 1511, ca parte a comenzii primite de Rafael pentru a decora camerele acum cunoscute sub numele de Stanze di Raffaello, în Palatul Apostolic din Vatican.  Imaginea a fost considerată mult timp drept „capodopera lui Rafael și întruchiparea perfectă a spiritului clasic al Renașterii.

Va reamintim deasemenea ca nu este clar cât a fost rodul imaginației și culturii artistului și câte aspecte au fost dictate de către papa și teologii săi.

 

Pentru a răspunde la cea de a treia întrebare de ce Papa Iulius al II-lea i-a cerut lui Rafael să picteze fresca într-o perioadă in care exista se pare o disputa intre Biserica Catolica si Stiinta (ne reamintim de excesele Inchizitiei), va trebui sa intelegem mai bine epoca si mai ales ce a reprezentat Renasterea

Religie versus Știință

„Crede şi nu cerceta“, este un citat controversat care de fapt nu apare în Biblie, deşi este atribuit învăţăturilor creştine . Citatul nu se regăseşte ad literam în Biblie si mulţi dintre cei care îl folosesc nu cunosc adevărata provenienţă a acestuia. În timp ce specialiştii în studierea Bibliei şi a lucrărilor celor mai importanţi reprezentanţi ai Creştinismului resping ideea ca acest citat să facă parte din scriptură, alţi autori susţin că în Biblie există numeroase versete al cărui mesaj este asemănător sintagmei „crede şi nu cerceta”. Potrivit istoricilor, citatul îi este atribuit filozofului grec Celsus, care a trăit în secolul al II-lea. În scrierile sale, susţin unii dintre cercetători, Celsus îi acuza pe creştini de manipularea unor oameni simpli şi creduli, care pot fi păcăliţi uşor. Astfel, spunea el, acestor oameni li se prezenta o religie nouă şi atractivă, cu scopul de a-i converti. Deducţia făcută de Celsius provine din versetul atribuit lui Ioan (20:29), unde Isus îi spune lui Toma: “Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut“.

Sintagma este combătută de teologi. „Ateii şi liber cugetătorii spun că îndemnul „crede şi nu cerceta” s-ar găsi în Sfânta Scriptură. Totuşi, găsim în Scriptură un pasaj cu acest îndemn, dar dat în alt duh decît cel invocat de atei şi de liber cugetători: «Cele mai grele de tine nu le cerca şi cele mai tari decît tine nu le cerceta. Cele ce ţi s-au poruncit ţie, acestea cugetă, pentru că nu-ţi sunt de treaba ţie cele ascunse. Întru prisoseală lucrurilor tale nu iscodi, pentru că mai mult decât înţelegerea omului s-au arătat ţie. Căci pre mulţi au înşelat gîndul lor, şi în socoteală rea au lunecat cugetele lor» (Înţelepciunea lui Isus Sirah, III, 20-23)”.

Desigur de aici si pana la ideea de a contrapune Religia Stiintei nu este decat un pas, si cateodata in anumite momente ale istoriei acest pas a fost ,din pacate, facut…

 

Wikipedia considera ca Relația dintre religie și știință a fost un subiect de studiu încă din antichitatea clasică, fiind abordată de către filosofi, teologi, oameni de știință . Perspectivele din diferite regiuni geografice, culturi și epoci istorice sunt diverse, unele caracterizând această relație ca fiind una de conflict, altele descriind-o ca una de armonie, în timp ce altele presupun doar o mică interacțiune dintre religie și știință. Măsura în care știința și religia pot încerca să înțeleagă și să descrie fenomene similare poate fi uneori menționată ca o parte a problemei de demarcație.

 O alta opinie exprimata in site-ul crestinortodox.ro susține că :

”Oamenii de stiinta au constatat ca exista un raport direct proportional intre stiinta si religie si ca acest lucru ar trebui sa le apropie cat mai mult pe ambele, „fiindca daca putina stiinta indeparteaza de Dumnezeu, multa stiinta apropie de el„; spunea creatorul noii metodologii in stiinta, Francis Bacon (1561-1626)

Religia a fost definita ca fiind raportul dintre om si divinitate. Din acest raport rezulta in mod firesc si o conceptie religioasa despre lume si viata, ale carei adevaruri religia le detine din sursa revelatiei supranaturale si in temeiul credintei.

Alaturi de ea, omul si-a facut si o conceptie stiintifica avand ca sursa legile naturii si puterea ratiunii. Plecand din surse diferite, ele au si scopuri diferite: stiinta urmareste cunoasterea lumii si a vietii, religia, destinul si fericirea lumii.

Deosebite prin origine si scop, ele nu pot fi identice, fara a fi prin aceasta contrare.

Francis Bacon

 

Cum se explică atunci conflictul dintre ele? Răspunsul e unul și singurul: prin încălcarea domeniilor și incalcarea atributiilor care revin fiecaruia dintre ele. Aceasta depasire e posibila si inlesnita de felul cum e conceputa realitatea, care e obiectul comun si punctul de contact al amandurora. Caci, oricat s-ar deosebi intre ele religia si stiinta, realitatea pe care o au in fata e una si aceiasi.

Si aceasta realitate e atat de natura spirituala cat si de natura materiala si nu numai de ordine naturala ci si supranaturala. Realitatea este ca pe cand realitatea materiala ne e data in forme de timp si spatiu, realitatea spirituala e libera de aceste forme. Avem o realitate fizica, a consistentei in spatiu, una istorica a succesiunii in timp, o realitate spirituala, dezlegata de timp si spatiu, cum sunt valorile ideale de adevar bine si frumos, si realitatea supranaturala, a divinitatii, sesizata de sentimentul religios.
Realitatea insa ramane aceiasi in totalitatea ei, fie obiect al stiintei, fie al religiei. Sub aceasta forma insa, stiinta este egala cu filozofia care, singura, priveste realitatea intreaga sub prisma ratiunii, dupa cum religia o priveste sub cea a credintei. Filozofia a fost si forma sub care s-a prezentat, la inceput, stiinta.
Asa a fost la greci, creatorii stiintei, si pana tarziu, in lumea moderna. Sub aceasta forma nici nu au existat conflicte reale intre stiinta si credinta. Filosofii erau adesea si teologi, oameni de stiinta si de credinta, cum au fost Platon si Aristotel, Augustin si Toma d’Aquino, Descartes si Leibniz. Conflicte intamplatoare au putut fi si in faza aceasta. Ele au devenit inevitabile insa cand stiinta a confirmat fie continutul, fie conceptul asupra realitatii.

Revenim însă la momentul in care a fost pictata Scoala din Atena, în plină epocă a Renașterii

Renașterea

Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost adoptate imediat de întreaga Europă.

Ca o mișcare culturală, a dus la înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din secolul al XIV-lea, folosind sursele literare din antichitatea clasică asa cum a facut Francesco Petrarca, apoi a continuat cu abordarea mult mai naturala în pictură a rfealitatii, și treptat, a generat o reforma educațională.

Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.

Renașterea a generat revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirata noțiunea de „omul renașterii”. Renașterea a început în FlorențaItalia, în secolul al XIV-lea.

Stânga:Omul Vitruvian-Leonardo da Vinci, Dreapta:Portret Leonardo da Vinci

Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.

Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame.

În aparitia Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.

Noțiunea de „Renaștere” a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală „Die Kultur der Renaissance în Italien” („Cultură Renașterii în Italia„), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.

 

Nașterea Venerei -Sandro Botticelli

Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață intelectuală europeană în perioada modernă timpurie. Începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVI-lea, influența sa a fost resimțită în literaturăfilosofieartămuzicăpoliticăștiințăreligie, precum și în alte domenii de cercetare.

Savanții renascentiști au adoptat metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism și emoția umană în artă.

Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturalefilosofiematematică, scrise în greacă și arabă.

 

În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale. Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea spre Reforma Protestantă.

 Ne mai mirăm oare de ce a pictat în acea perioadă Rafael Școala din Atena, o punte între civilizația greco latină și epoca Renașterii ? Papa Iulius al II lea pare să fi fost un progresist !

Să o privim din nou…O istorie a filozofiei și științei

 

 Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar pictorii florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând tehnici pentru a redă o perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici, ca Niccolò Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege.

O contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola, care a scris, în 1486, „De hominis dignitate” (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare, iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.

Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent .

Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile capitularului despre cultivarea studiilor literare („capitulare de litteris colendis”) ne arată că și laicii erau îndemnați să nu neglijeze studiul literelor, căci numai așa vor reuși să cunoască mai ușor și mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul îl evidențiază și pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflați în subordinea sa să deschidă școli în orașe și sate unde să primească toți copiii care vor să fie instruiți în meșteșugul literelor, fără însă să perceapă o taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezultă că învățământul era general și gratuit pentru toți oamenii liberi.

Datorită învățământului practicat în noile școli înființate, care viza în deosebi interesele nobililor, ce-și trimiteau copii cu precădere spre a fi instruiți, cultura a dobândit treptat un caracter clericalo-feudal.

Descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile asupra lumii. La 12 octombrie 1492Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas și descoperă, astfel, America. În 1497 Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul Bunei Speranțe din sudul Africii. Prin expediția întreprinsă de Magellan între 15191522 dispar și ultimele îndoieli asupra formei sferice a Pământului.

Progrese în știință și tehnică au fost remarcabile. În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei. Cunoștințele obținute în astronomie de către Nicolai Copernic (14731543), Tycho Brahe (15461601) și Johannes Kepler (15711630), prin descoperirea legilor mișcării planetelor, depășesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (15641642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile – tipografiei – de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.

Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli din FlorențaFerrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio FicinoGiovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanță.

Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

Indiscutabil însă pictura a avut o perioadă de apogeu în Renaștere.

În anul 1500Leonardo da Vinci (14521519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (14751564) lucrează la statuia de marmură a lui „David”, care avea să devină semnul distinctiv al orașului Florența.

Cina cea de taină – Leonardo da Vinci

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului.

Domul „Sfântul Petru” (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (14441514), în „Capela Sixtină” Michelangelo pictează plafonul și fundalul („Judecata de Apoi”). Rafael Sanzio (14831520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului , printre fresce fiind si „Școală din Atena”.

Capela Sixtină – Creația lui Adam – Michelangelo Buonarotti

 

Nu putem să nu vorbim despre arhitectura Renașterii.

Basilica Sfântul Petru – Roma

O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichității. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renașterii, prin construcțiile clare și armonice ale lui Donato Bramante, și se răspândește în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcție coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu („De architectura”, sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florența, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de simetrie și ordine. Arhitecții sunt considerați artiști și aparțin păturii cultivate a societății.

Concluzionand :”Omul Renașterii” este, în primul rând, un umanist cu larg spirit de toleranță.

 În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un dușman personal ce trebuie anihilat…chiar și în Biserica Catolică…Vă amintiți de Inchizitție ?

 Mark Twain spunea: „Mult timp au existat vrăjitoare. Așa ne spune Biblia. Și Biblia ne explică că nu trebuie să le permitem să trăiască. De aceea Biserica, după opt sute de ani în care și-a făcut datoria cu lene și indolență, și-a adunat în fine lațurile, cleștii de strivit degetele și lemnele de rug, și își începu sfânta muncă cu seriozitate. Și munci ea zi și noapte timp de veacuri, băgând în pușcării, torturând, spânzurând și arzând pe rug hoarde și armate-ntregi de vrăjitoare, curățind creștinătatea de prezența lor mizerabilă. Apoi se descoperi că nu există și nici n-au existat vreodată vrăjitoare. Acum nu știm dacă să râdem sau să plângem” (Mark Twain, Predarea Bibliei și practica religioasă).

Dar să ne reamintim…

Nicolaus Copernic

Nicolaus Copernic ( 1473– 1543) a fost un astronom și cosmologmatematician și economistpreot și prelat catolic, care a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului Solar.

Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematicaretoricagramaticapoetica și și-a cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obține titlul de doctor în aceste științe.

La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea opinia comună la acea vreme.

În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci și se documentează asupra ipotezei heliocentrice, pe care au susținut-o unii filozofi ai AntichitățiiPhilolaosAristarh din SamosPlaton și convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu.

Teoria cosmologică a lui Ptolemeu („Sistemul ptolemeic„), oficial acceptată, concepea existența unui Univers geocentric în care Pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale Sistemului Solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”.

În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale Pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul Soarelui („revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristoteloptolemeică asupra Universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, deși lărgindu-i substanțial dimensiunea în raport cu Universul ptolemaic, pentru a putea explica astfel lipsa paralaxei stelare (între sfera a șaptea a lui Saturn și a opta sferă, aceea a stelelor fixe, Copernic postulează un enorm spațiu).

Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure considerente „practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism. Acest aspect mai mult sau mai puțin important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță copleșitoare, ținând cont că ordinea planetelor juca un rol crucial în realizarea prezicerilor astrologice, atât de populare la elita aristocratică a Europei.

Copernic a devenit conștient de aceste neajunsuri ale astronomiei zilei în perioada studenției lui la Bologna, unde a aflat despre critica serioasă făcută cu o jumătate de secol înaintea publicării lucrării coperniciene de către umanistul italian Pico dela Mirandola ghicitului astrologic („Tratatul contra ghicitului astrologic” (1491), publicat doar după moartea autorului în 1496).

Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

 Giordano Bruno

Giordano Bruno (1548 – 17 februarie 1600RomaStatele Papale), născut Filippo Bruno, a fost un teolog și filozof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității universului, idei considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.

Născut la Nola în provincia Campania din sudul Italiei, adevăratul său nume era Filippo. Și-a luat numele de Giordano când a devenit călugăr dominican în mănăstirea „San Domenico” din apropierea orașului Napoli. În 1572 a devenit preot. În mănăstire studiază filosofia lui Platon și Aristotel precum și operele teologice ale lui Toma de Aquino. Este atras însă și de scrierile ermetice de origine egipteană și elenistică, care circulau în acel timp. Fiind încă din tinerețe un gânditor liber și un non-conformist, care nu se împăca cu regulile stricte ale ordinului călugăresc, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse. Se stabilește pentru o scurtă perioadă la Geneva, unde devine calvinist, dar este și aici excomunicat și se refugiază în Franța.

În Franța rămâne timp de șapte ani, la Toulouse și Paris, apoi la Londra între 1583 și 1585, sub protecția ambasadorului francez și a poetului englez Philip Sydney. În acești ani are o activitate prodigioasă, scrie peste 20 de lucrări, printre care dialogurile „De l’infinito, universo e mondi” („Despre infinitatea universului și a lumilor”, 1584), „De la causa, principio e uno” („Despre cauză, început și unitate”, 1584). Giordano Bruno susține că stelele sunt asemănătoare soarelui, că universul este infinit și conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente. În „Cena de le Cenere” („Cina cenușii”, 1585) expune teoriile lui Copernic, , iar în lucrarea „Gli eroici furori” („Pasiunile eroice” 1585) apără iubirea platonică prin care omul se apropie de Dumnezeu. În 1586, după o dispută pe teme teologice, părăsește Franța și, după multe peregrinări, se stabilește la Helmstedt în Germania, unde reușește să tipărească mai multe lucrări. Dar și aici intră în conflict cu autoritățile religioase, de data aceasta protestante.

 

În 1591 acceptă o invitație a nobilului venețianGiovanni Moncenigo, și revine în Italia, la Veneția, unde dă lecții ca profesor particular, este însă arestat de Inchiziție, care îl extrădează la Roma. După șase ani de detenție, în care timp este supus la nesfârșite interogatorii, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, este adus în fața tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Bellarmino. Refuzând să-și abjure convingerile, este condamnat pentru erezie și ars pe rug la 17 februarie 1600 în piața „Campo dei Fiori” din Roma. Toate operele sale au fost interzise și, în 1603, au fost puse la index (Index librorum prohibitorum).

Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-și abjura public în 1633 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai întunecate ale Contrareformei catolice.

La locul martiriului său, în piața „Campo dei Fiori”, administrația orașului Roma i-a ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertății de gândire. La patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan Paul al II-lea, și-a exprimat „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno. Gândirea sa a influențat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filosoful olandez Baruch Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii.

Galileo Galilei

Galileo Galilei ( 15641642) a fost un fizicianmatematicianastronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut. În 1614, din amvonul de Basilicăi Santa Maria Novella, Părintele Tommaso Caccini (1574–1648) a denunțat părerile lui Galileo privind mișcarea Pământului, considerându-le periculoase și apropiate de erezie. Galileo a mers la Roma să se apere împotriva acestor acuzații, dar, în 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un avertisment oficial să nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană.  Galileo a dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616, iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă.

În anii 1621 și 1622 Galileo și-a scris prima carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată și publicată în 1623. În 1630, s-a întors la Roma pentru a cere o licență pentru tipărirea lucrării Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în Florența în 1632. După ce și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu. În luna octombrie a acelui an, însă, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma.

Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat la închisoare pe viață. A retractat și conform procedurii a fost judecat de către un tribunal inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a fost găsit vehement suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost restricționate de Papă. După 1634 a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența. A orbit complet în 1638 și suferea de hernie și insomnie, astfel că i s-a permis să călătorească la Florența pentru consultații medicale. A continuat să primească oaspeți până în 1642, când a murit, după ce a suferit de febră și palpitații. Mormântul său se află în basilica „Santa Croce” din Florența.

Nu există un conflict între Biserica Catolică și Știință ?…și fără argumente ca de cele mai multe ori în conflicte !

Să revenim însă la prezent pentru un moment…

Știința și religia urmăresc, în general, cunoașterea universului folosind metodologii diferite. Știința recunoaște rațiuneaempirismul și dovezile, în timp ce religiile recunosc revelația, credința și sacralitatea. În ciuda acestor diferențe, cele mai multe inovații științifice și tehnice, înainte de revoluția științifică, au fost realizate de către societăți organizate pe tradiții religioase. O mare parte a metodei științifice a fost dezvoltată inițial de către oamenii de știință islamici, și mai târziu de către cei creștiniHinduismul a îmbrățișat motive istorice și empirismul, considerând că știința aduce cunoștințe legitime, dar incomplete despre lumea (înconjurătoare). Gândirea confucianistă a avut puncte de vedere diferite despre știință de-a lungul timpului. Cei mai mulți budiști consideră știința ca fiind complementară cu convingerile lor.

Conform unui studiu din anul 2015, în Marea Britanie, doar 32% dintre oamenii de știință au caracterizat raportul dintre religie și știință ca fiind de natură conflictuală.

Religiile câștigătorilor premiului Nobel, între 1901 și 2000

 Sursa: Wikipedia

 Evident, religiile sunt cele asumate de laureatii premiului Nobel…aceștia în marea lor majoritate nu văd raportul dintre religie și știință ca fiind de natură conflictuală.

Cităm din nou din site-ul crestinortodox.ro care sustine ca :

In timpurile moderne, s-a substituit conceptului de stiinta in genere acela de „stiinte exacte” sau „pozitive”, iar realitatea a fost redusa numai la latura ei fizica, la lumea fenomenala. Realitatea noumenala, cum o numeste filozofia, sau cea supranaturala cum o numeste religia, a ramas in afara de aceste granite, desi ea este cauza si suportul oricarei manifestari fenomenale. De aici nu urmeaza insa ca aceasta realitate nu exista. Stiintele exacte tagaduiesc insa aceasta realitate. In cazul acesta ele depasesc propriile lor granite, si de aici un prim motiv de conflict, pricinuit de stiinta. Conflictul poate proveni si din partea religiei, cand aceasta din motive de dogma cauta sa infirme adevaruri bine stabilite in lumea fizica. Astfel au fost cunoscute cazuri din perioada scolastica, vizand sfericitatea pamantului, heliocentrismul si geocentrismul etc.

Atitudinile trecatoare si recunoscute ca eronate din partea religiei tind sa devina permanente din partea stiintei pozitive, care nu numai ca ignora, dar si tagaduieste o realitate supra-fenomenala. Insa stiinta pozitiva sau exacta nu este stiinta insasi, ci numai un fragment din ea si o metoda a ei. Una reduce realitatea la fenomen, cealalta la cantitate. Dar fiecare reprezinta numai fragmente din ea, de aceea se numesc „stiinte” si nu „stiinta”. Ele nu pot concepe realitatea in intregime nici macar pe cea din lumea fenomenala.

De altfel, nici nu urmaresc acest lucru, fiindca fragmentarea si simplificarea realitatii sunt principiile lor de metoda. A fragmenta si a simplifica natura e a o cunoaste si a o domina. Acesta este principiul calauzitor al stiintelor exacte, principiu util, prin triumfurile tehnice prin care le-a realizat. A reconstitui insa din aceste fragmente toata realitatea si a da o conceptie generala si completa despre ea este de a depasi marginile si puterile stiintei exacte. Cand lucrul s-a incercat, conflictul a fost inevitabil si cu religia si cu filozofia.

Stiinta pozitiva este redusa la constatarile de fapt, la date contingente si relative – la ipoteze. Fara ele nu se poate avea o constiinta despre lume, cum nu se poate avea una numai prin ele. „Caci daca conceptele generale fara fapte sunt goale, faptele singure sunt oarbe” (Kant, Critica ratiunii pure ).

Lumea in totalitatea ei ramane obiectul stiintei ca filozofie, obiectul acesteia fiind universul si absolutul. Filozofia postuleaza insa acest absolut, dar nu-i poate da un continut. Acest continut i-l da numai religia, si unde inceteaza ratiunea incepe credința. Toate sistemele științifice sau filozofice simt nevoia, în ultima instanță, de a se ancora la tărâmul metafizicii si religiei. Religia se impune ca o necesară completare a științei. Raportul dintre ele se arată de a fi acela al unei armonice colaborări și completări.
De unde atunci conflictul ?
Din lipsa de siguranță și control care caracterizează datele credinței, zic adversarii religiei. Rațiunea nu le poate accepta fiindcă nu le poate verifica. Chiar și atunci când ele se impun, știința pozitivă are datoria de a le ignora. De aceea ea este și trebuie sa rămână agnostică.

Sunt intr-adevar datele religiei mai putin sigure ca cele ale stiintei? Religia, se spune, se bazeaza pe dogme si credinta. Datele ei nu se pot verifica, nici controla. Stiinta se bazeaza pe intuitia faptelor si pe legile ratiunii. Datele si rezultatele ei se pot verifica si controla.

Nimic mai inselator ca intuitia faptelor, nimic mai relativ ca legile ratiunii. Sensurile ne inseala prin subiectivismul lor, legile ratiunii – prin relativismul lor. Deci, ele nu pot fi nici izvor si nici criteriu al sigurantei. „Experienta”, mereu invocata de stiinta, e constituita mai mult din conjuncturile ratiunii, decat din realitatea nuda a faptelor.

Știința pare să ofere siguranța pe care religia nu o dă?

Laureatul premiului Nobel pentru Fizica Richard Feyman afirma : «Legile fizicii sunt aproximari ale realitatii intr-un context dat ! » Se referea la exemplul mecanicii Newtoniene in contextul mai general al Teoriei Relativitaii a lui Einstein. Deci nu chiar exactitate…nici in stiinta…sau poate un concept calitativ superior…
Una din  caracteristicile stiintei este si relativitatea. Asa afirma cei mai straluciti reprezentanti ai ei, de la Auguste Comte – intemeietorul pozitivismului – pana la Poincaré si Einstein. Stiinta este un sir de ipoteze controlabile sau necontrolabile, dar mereu supuse schimbarilor. Asupra aceluiasi complex de fenomene pot fi posibile stiintific mai multe ipoteze. Ceea ce da uneia dintre ele aparenta de adevar sunt simplicitatea si practicitatea ei. Chiar acolo unde stiinta crede a oferi adevaruri sigure, cat de putine sunt acestea fata de imensul ocean al Universului „din care – cum spunea marele Newton – el ne arunca cateva legi pe care le culegem ca si copii scoicile aruncate de adancul oceanului la tarm”.
Conflict intre religie si stiinta nu poate fi, daca fiecare isi pastreaza domeniul si scopurile sale. Cel putin asa au crezut marii creatori ai stiintei, pentru care stiinta nu a fost o piedica pentru credinta lor, ci, din contra, un motiv in plus pentru afirmarea divinitatii.
Așa au crezut Pascal, creatorul matematicii moderne, Newton, al mecanicii si Lavoisier, al chimiei anorganice, Liebing, al celei organice, Volta, Bunsen si Amper, creatorii electricitatii statice si dinamice, Pasteur, creatorul microbiologiei, Robert Mayer, al termodinamicii, Kepler si Herschel, astronomiei moderne, Cuvier, paleontologiei, Humboldt si Ratzel, etnografiei si antropologiei, Rante si Mommsen, ai istoriei, Descartes, Leibniz si Rant, filozofiei, Rieman, Gauss si Cauchy, marii matematicieni, Faraday, Bequęręl si Claude Bernard, fizicieni si naturalisti, Fay si Wolf, ambii astronomi, Heinrich Herz, descoperitorul undelor hertziene si atatia altii din creatorii de stiinta, care au fost toti si oameni de credinta.

Cât de credincioși sunt însă oamenii de știință?

Primul mare studiu referitor la relația dintre oamenii de știință și religie a fost publicat recent în America. Cercetarea a fost realizată în Texas, la Rice University, și urmărește să lămurească una dintre marile întrebări care planează asupra celebrei opoziții: sunt toți cei care activează în câmpul științelor exacte atei?

Elaine Howard Ecklund, coordonatoarea studiului, descrie această controversă mai degrabă drept un „război al cuvintelor alimentat de cercetători, oameni religioși și persoane aflate între cele două tabere”, iar rezultatele cercetării au contrazis ateismul universal al oamenilor de știință, arătând că „peste jumătate din cercetătorii din India, Italia, Taiwan și Turcia se autodescriu ca fiind religioși.

În ceea ce privește conflictul dintre religie și știință, autorii cercetării au constatat că doar o minoritate a oamenilor de știință din fiecare regiune analizată consideră că ar exista un astfel de conflict. În Marea Britanie, una dintre țările cu tradiție care au fost studiate, doar 32% dintre oamenii de știință au caracterizat raportul dintre religie și știință ca fiind de natură conflictuală. 25% dintre cercetătorii de la Hong Kong, 27% din cercetătorii indieni și 23% dintre cercetătorii taiwanezi consideră că știința și religia pot coexista și se pot ajuta reciproc.

În realizarea acestei cercetări, americanii de la Rice University au colectat informații de la un eșantion format din 9.422 de respondenți provenind din Franța, India, Italia, Hong Kong, Turcia, Taiwan, Marea Britanie și SUA. Relizatorii studiului au și călătorit personal în aceste regiuni pentru a putea obține 609 interviuri aprofundate, definitivând astfel cel mai amplu studiu realizat vreodată referitor la relațiile dintre credință și știință.

„Știința este un efort la nivel global, iar atât timp cât știința se desfășoară la nivel mondial, trebuie să recunoaștem că linia de demarcație între știință și religie este mult mai permeabilă decât consideră majoritatea oamenilor”, a conchis Ecklund.

Sursa : Gândul

Religiile creștine socotesc cuvântul „religie” ca „legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu”. Oamenii de știință, în marea lor majoritate, sunt în aceasta legătură, așa cum arată studiile sus-menționate…

 

Un articol realizat de Cezar Corâci