”Vino cu mine.” Și am început să urcăm împreună…
Cazul grupului Pop-Oniga, supranumit ”Țibleșul”, cel mai puternic grup de rezistență anticomunistă din nordul țării este semnificativ, printre altele, pentru că dezminte teza conform căreia luptătorii din munți ar fi fost preponderent legionari. Și nu e vorba doar despre faptul că organizatorul și conducătorul grupului, Nicolae Pop, a salvat evrei de la deportare și figurează ca drept al popoarelor în Memorialul de la Yad Vashem. Dincolo și chiar mai presus de acest fapt îndeobște cunoscut, este fascinantă mărturia fiicei sale Aristina, care surprinde cu lux de amănunte începutul prigoanei comuniste în acea regiune, motivele de revoltă ale oamenilor și, cel mai important, felul în care a luat naștere grupul de partizani.
Astfel, ea își amintește că, în zona Lăpușului românesc, prigoana comunistă a început în 1948. Securiștii au înconjurat biserica din comună, vrând să-l aresteze pe preot. Oamenii au aruncat cu pietre silindu-i, pentru moment, să se retragă. Au revenit, însă, ulterior, și au arestat 500 de oameni. Iar părintele greco-catolic Oniga s-a refugiat în munți.
Tot în această perioadă, Nicolae Pop l-a adăpostit, la rugămintea protopopului din Târgu Lăpuș, pe țărănistul pribeag, fost prizonier în Rusia, Vasile Pașca căruia, în scurtă vreme, i s-au alăturat încă doi studenți urmăriți pentru ”activitate dușmănoasă”.
La 11 mai 1949, casa familiei Pop este înconjurată de 30 de securiști, aflați în căutarea fugarilor. Aceștia izbutesc să scape, iar lui Nicolae Pop și Aristinei li se propune să ”colaboreze”, promițându-li-se, în schimb, tot soiul de beneficii. Răspunsul: ”Noi am crescut cu frica lui Dumnezeu…”
În urma capturării lui Vasile Pașca, în noaptea aceleiași zile, securiștii se întorc la casa lui Nicolae Pop, sparg ușa și îi arată ordinul de arestare. Pădurarul predă arma de serviciu și pretextând că trebuie să-și ia uniforma pentru a o preda ocolului silvic, trece în camera alăturată, își ia arma de vânătoare, sare pe fereastră și se face nevăzut. Apoi, apelează la ajutorul studentului politehnist Vasile Hontea, membru al PNȚ și, împreună, izbutesc să-l elibereze pe Vasile Pașca.
Peste numai câteva ore, Securitatea împresoară împrejurimile, iar Aristina, amenințată încă din ziua precedentă cu arestarea, își caută disperată tatăl:
”Ce să fac, căci vin zeci și zeci de securiști… e plin câmpul de ei? Tata mi-a spus: Vino cu mine. Și am început să urcăm împreună…”
În scurtă vreme li se alătură și cel mai mare dintre fii lui Nicolae Pop, Achim, la rândul său hăituit, astfel încât, la 13 mai 1949, (ziua în care Aristina împlinea 18 ani), cei trei se întâlnesc cu Vasile Hotea și constituie împreună un nucleu împrejurul căruia, ulterior, s-a strâns întrega mișcare de rezistență din Maramureș.
Conform relatărilor Aristinei, Munții Țibleșului erau plini de fugari: preoți, dezertori din armată, mulți țărani precum și copii de chiaburi pe care comuniștii nu îi luau la oaste, ca să nu le dea arme, ci îi treceau la ”munca de jos”, pe șantiere.
”Nu vă puteți imagina cât am fost de hăituiți – iar tatăl meu, dacă nu ar fi fost așa credincios, ar fi putut omorî sute și sute dintre ei. Dar a fost un om cu frica lui Dummnezeu. Puneau în față soldați în termen, dar ei stăteau în spate, ca niște lași. Îi scoteau în față pe copiii aceia de douăzeci de ani, care-și făceau stagiul militar, ca să fie ei primii împușcați. Noi știam trucul lor – tata, care a condus tot grupul, deoarece cunoștea toate văgăunile, știa acest lucru. Măi, spunea el, noi nu am venit în munți ca să ucidem oameni! N-a tras în soldați și i-a salvat, totodată, pe acești tineri fugari, urmăriți, despre care Securitatea spunea în mod perfid, că ”țara are nevoie de ei”.
Prima confruntare directă cu Securitatea a avut loc în iulie 1951, atunci când Nicolae Pop, însoțit de alți doi membri ai grupului și de Aristina, deghizată în băiat (toți aveau nume conspirative – ei i se spunea ”Costică”), au coborât în sat după alimente. În ciuda liniștii aparente, casa era încercuită. S-au schimbat focuri de armă, securiștii au aruncat cu grenade, dar cei trei au izbutit din nou să se facă nevăzuți în pădure. În urma acestui incident Maria Pop a fost bătută și arestată, pentru ca, în 1952, ea și încă 14 membri ai familiei ( frații Aristinei, Ion și Nicolae de 18 și, respectiv, cinci ani, sora Elena Bendrea cu copilul Viorel, de șase ani, cumnatul Gheorghe și Mătușa Palaghia) să fie deportați în Bărăgan, lângă Fetești.
Apoi au dat foc casei.
”Când au dat foc casei, tata era în pădurea de fag. […] De acolo de unde se afla, el a putut să vadă foarte bine tot ce se întâmpla acasă. […] s-au încălzit la focul acela mare… Au luat stupii de albine, i-au spart pe toți, au luat toată mierea din ei, au luat butoaiele cu brânză, au scos brânza și au pus-o în cearșafuri, au cărat tot ce-a fost de cărat. Au luat mieii, i-au jupuit, i-au făcut friptură acolo, pe loc. Au făcut un foc mare, vă dați seama, dacă a ars o casă întreagă […]. După ce au dat foc casei, au luat vitele.”
Cu timpul, li s-au alăturat și alți fugari: părintele Tănase Oniga care, în 1948 era preot în Lăpuș și de la care, a pornit, de fapt, revolta, un student la medicină numit Mircea Dobre, Dumitru Hotico și Teodor Jurj care, ambii, fugiseră din armată, Vasile Blagu, de la Târgu Mureș și încă mulți, mulți alții…
”Ne făceam colibă în munți, își amintește Aristina, și nimeni nu pleca nicăieri toată iarna, ca să nu se vadă urme pe zăpadă, altminteri ne-ar fi luat ca din oală. Coliba era făcută din lemne din pădure, cu pământ și frunze deasupra, ca să fie camuflată bine. Înăuntru, în mijloc, făceam foc. Coliba era destul de mare, așa încât dormeam câte 10-12 de o parte și cealaltă a focului. Colibele le făceam toamna, prin noiembrie, pentru că până atunci erau ciobanii în munți cu oile, pădurea era foarte circulată, se mergea după lemne; în sfârșit, nu le făceam din timp pentru că ne putea găsi cineva. În timpul verii dormeam pe jos, cu capul pe rădăcina fagului sau a bradului. Aveam sumane. Umblam cu toții în costumul țăranului român din regiunea respectivă: cioareci, cămașă, căciulă…”
Remarcabilă era solidaritatea extraordinară a sătenilor care aprovizionau grupul cu tot ce aveau mai bun: ”Eram extraordinar de bine aprovizionați, pentru că toată lumea ne aducea ce avea mai bun: oi, carne de porc, butoaie cu brânză, cu varză murată, cartofi, dulcețuri, tot ce era într-o gospodărie de la țară. Familia Pașca ne trimitea tot felul de ghiveciuri, de zacuscă, bomboane, ciocolată. Sigur, vara era ceva mai greu pentru că nu aveai o colibă unde să ții mâncarea. Și atunci aduceau o cantitate mai mică și trebuia să facem rații, să nu se strice […] Proviziile ni le aduceau de la un timp, țăranii din jur, din Groșii Țibleșului… Îmi aduc aminte de badea Ichim […] care, deși era sărac, venea cu căruța cu mâncare. Lui i le aducea o verișoară primară a tatei, căsătorită cu un învățător din Groși, care a făcut pe urmă și el închisoare.”
O rezistență acerbă și solidară în numele libertății și al credinței poate părea azi de neînțeles: ”Eram aprovizionați, aveam colibă, aveam căldură, aveam tot ce ne trebuia, spune Aristina. Doar radio nu aveam, pentru că am fi putut fi reperați. Aveam, în schimb, cărți și citeam. Unii dintre cei care erau cu noi îmi dădeau lecții de franceză. Ei studiau, discutau – era un anturaj foarte plăcut. Dimineața aveam program de rugăciune. Toți băieții din Maramureș erau foarte credincioși. Făceam rozariul toți, împreună. Părintele Oniga a oficiat zilnic liturghia cât a stat cu noi, aveam împărtășanie, în sfârșit, duceam o viață… poate că nu de invidiat, pentru unii, dar în ceea ce privește credința, au fost niște clipe unice.”
Era iarnă grea când unora dintre ei li s-a făcut dor de copii și de neveste și l-au rugat pe Nicolae Pop să-i lase să se ducă să-și vadă familiile. De cu toamnă, Securitatea îi căutase cu avioanele și fotografiase toți munții. Cei care fuseseră la război sau în armată știau că fumul care iese din colibă putea oricând să îi dea de gol. La insistențele lor repetate, liderul grupului le-a îndeplinit dorința și toți cei care au plecat au fost prinși și întorși pe propriile lor urme. Avertizat de unul dintre prizonieri, Nicolae Pop a dat semnal de plecare și cei rămași au izbutit să se îndepărteze la timp. Ca să nu lase urme pe zăpadă, mergeau pe ”hârzoabe”, adică pe niște cercuri concentrice de nuiele, pe care puneau piciorul și care alunecă cu viteză pe suprafața zăpezii.
S-au îndepărtat, apoi s-au despărțit în mai multe grupuri, care au pornit fiecare într-o altă direcție. Pe un ger cumplit de ianuarie, Nicolae, Achim, Aristina, Vasile Hotea, Ioan Mâț și Vasile Pașca au cerut adăpost în Libotin, o comună de ortodocși, unde Nicolae Pop avea multe rude.
”Libotenii sunt oameni extraordinari, spune Aristina, oameni dintr-o bucată, oameni cu pământ puțin, dar pe care știu să-l lucreze. Sunt oameni harnici, credincioși, în care puteai avea încredere îndiferent dacă îți erau sau nu rude. Ei erau toți ortodocși, pe când comuna noastră (Lăpușul românesc n.n.) era greco-catolică. Când au aflat că suntem acolo, fiecare venea cu câte ceva.”
Vărul lui Nicolae Pop i-a adăpostit în podul șurii, în fân, până primăvara, când fugarii au ieșit printre sate, adăpostindu-se prin pădurile din partea locului. Mâncarea le-o aduceau Pavel și Nicolae Boga. Pavel Boga a murit în bătăi, fără să îi trădeze.
Va urma
Pt. conf.: Nedeea Burcă
Bibliografie: Alexandru Pătrașcu, Cartea despre demnitate. Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți, Editura VIRTUALĂ, 2013; Aristina Pop Săileanu, Romulus Rusan, Liana Petrescu, Virginia Ion, Să trăiască partizanii, până vin americanii, Povestiri din munți, din închisoare și din libertate, Fundația Academia Civică, 2008; Bogdan Lupescu, Baladă pentru Aristina, Formula AS, nr. 1240, an 2016, http://arhiva.formula-as.ro/2016/1240/societate-37/balada-pentru-aristina-21464
