de Harald Malmgren

Harald Malmgren este strateg geopolitic, negociator și fost consilier al președinților John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford

În 1999, Vladimir Putin a ieșit brusc din anonimat, ocupând funcția de prim ministru. Câteva luni mai târziu, când Boris Elțîn a demisionat în mod neașteptat și Putin a fost votat președinte, guvernele din întreaga lume au fost luate din nou prin surprindere. Aproape nimeni nu înțelegea cum a fost posibil ca un personaj cvasi-necunoscut și beneficiind de o atenție mediatică redusă să capitalizeze, totuși, un sprijin electoral atât de însemnat.

În ceea ce mă privește, eu îl cunoscusem cu șapte ani în urmă, prin intermediul lui Evgheni Primakov, pe care l-am întâlnit de mai multe ori la Moscova, pe vremea Războiului Rece, când îi sfătuiam pe președinții Kennedy, Johnson, Nixon și Ford. (Primakov, considerat, pe bună dreptate, drept un Kissinger al Rusiei, era pe atunci emisarul special al Kremlinului, îndrituit să poarte discuții secrete cu lideri naționali din întreaga lume.)

Atunci când Elțîn i-a cerut consilierului său Anatoly Sobchak să identifice și să recruteze mințile cele mai strălucitoare ale Rusiei, acesta a pus în capul listei sale un politician oarecare din Sankt Petersburg, numit Vladimir Putin, pe care Primakov a sfârșit prin a-l lua sub aripa sa, prezentându-l până în cele din urmă chiar lui Kissinger, care și l-a apropiat. Faptul că atât Primakov cât și Kissinger și-au făcut timp să-l antreneze pe Putin în geopolitică și geosecuritate demonstrează clar că amândoi au văzut în el caracteristicile unui lider puternic, confirmând, de asemenea, fascinația lui Putin pentru geopolitică (pe care aveam s-o descopăr, la rândul meu, în curând)

În 1992 am fost abordat de un organizator de întâniri al think-thank-ului CSIS, care mă invita să mă alătur unei comisii SUA-Rusia din Sankt Petersburg, prezidată de Kissinger și Sobchak, al cărei scop era de a ajuta noua conducere rusă în deschiderea canalelor de afaceri cu Occidentul. Majoritatea membrilor occidentali erau directori generali ai marilor companii americane și europene, precum și oficiali cheie ai noului guvern rus. Eu ar fi trebuit să particip în calitate de expert și mi s-a spus că un oarecare ”domn Primakov” s-a interesat personal dacă mi-aș putea face timp să particip. Era o cerere cu adevărat greu de refuzat, ca să nu mai spun că eram teribil de curios să văd la treabă noile vlăstare ale conducerii ruse și în special pe Vladimir Putin.

La prima întâlnire am observat mai mulți oameni adunați în jurul lui Kissinger și, printre aceștia, un bărbat despre care mi s-a spus că este Putin. Un oficial m-a anunțat că a fost rugat de Primakov să mă prezinte, apoi a întrerupt conversația dintre Putin și Kissinger pentru a-mi vesti sosirea. Putin a răspuns călduros că așteaptă cu nerăbdare să discutăm despre felul în care văd eu lumea, atunci când o privesc din inima Washingtonului.

Am vorbit de mai multe ori, iar el a aranjat să stea lângă mine la o cină, însoțit de interpretul său. ”Care este cel mai important obstacol dintre oamenii de afaceri din vest și colegii mei ruși, în întemeierea unei legături de afaceri?”, m-a întrebat el atunci. ”Lipsa drepturilor de proprietate, definite legal – fără asta nu există nicio bază pentru rezolvarea disputelor”, i-am răspuns eu, fără să mă gândesc prea mult.

”Ah, da, a spus el, în sistemul dumneavoastră o dispută între companii este soluționată de avocați plătiți cu ora, care reprezintă fiecare parte și care duc disputa în tribunale, ceea ce în mod normal ia luni de zile și costă o grămadă de bani. În Rusia, a continuat el, disputele sunt de obicei rezolvate cu ajutorul bunului simț. Dacă e vorba despre bani mulți sau proprietăți foarte importante, atunci cele două părți organizează o cină comună la care toți participanții vor veni înarmați. Confruntate cu un potențial măcel, părțile găsesc întotdeauna o soluție reciproc agreabilă. Frica este un  catalizator al bunului simț.”

El și-a folosit argumentul în contextul disputelor dintre națiunile suverane. Era convins că soluțiile necesită adesea un element de teamă. Ideea de a-și confrunta adversarii cu alternative oribile părea să-l entuziasmeze.

În esență, discuția noastră a decurs ca și cum mi-ar fi descris actualul impas ruso-american. Putin știe că Rusia nu își poate permite un război prelungit, la sol, cu Ucraina. El poate vedea, de asemenea, că Biden se confruntă cu alegeri cruciale la mijlocul mandatului, precum și cu un impas în interiorul Congresului, ceea ce înseamnă că nu își poate permite nebunia unei crize externe majore. Cele două părți nu au de ales și sunt nevoite să încheie o înțelegere.

Cu un alt prilej, Putin m-a întrebat cum se iau cu adevărat deciziile la Washington, în ce constă mecanismul împărțirii complexe a puterilor între Președinte și Congres. Kissinger, spunea el, ar putea explica parametrii generali ai unei decizii de politică prezindențială, fără să clarifice însă felul în care s-a atins consensul politic între Executiv, Cameră și Senat.

Era evident că primise informații profunde despre cariera mea. Spunea că lui Kissinger îi place teatrul public al oamenilor puternici care se întâlnesc la mese organizate până în cele mai mici detalii, sau întâlnirile la care ia parte un număr mare de personal auxiliar, gata să îi servească și să îi îndrume. Și că are informații conform cărora eu prefer întâlnirile aranjate cu discreție, în culise, pentru a realiza consens și pentru a oferi spațiu diverselor detalii de negociere

Am încercat să îi explic felul în care decurge procesul de echilibrare a intereselor jucătorilor numeroși de la Washington, inclusiv Congresul, agențiile majore și aranjamentele complexe de afaceri care ar putea fi afectate de orice decizie.

I-am povestit despre prima mea întâlnire personală cu Nixon, care îmi mărturisise că era impresionat de faptul că beneficiez de un sprijin puternic din partea liderilor ambelor partide majore, dar că acest lucru a stârnit îngrijorări în rândurile personalului său de la Casa Albă, motiv pentru care dorea neapărat să afle dacă sunt republican sau democrat. Și că eu am răspuns ”Da.” Când Nixon a întrebat ce înseamnă asta, i-am explicat că nu sunt un luptător partizan, ci mai degrabă cineva care încearcă să rezolve problemele. Și că, pentru a obține o soluție, sunt întotdeauna gata să lucrez cu jucătorii cheie ai ambelor părți, în funcție de problema specifică. Ceea ce a părut să-l amuze pe Putin.

Impresia cu care am rămas despre Putin este aceea a unui om mai inteligent decât majoritatea politicienilor pe care i-am întâlnit la Washington și în alte capitale ale lumii. Mi-a adus aminte de copilăria mea. Eu am crescut într-un cartier sicilian, cu o mafie care menținea ordinea. Crima dezorganizată nu era permisă. Or, Putin părea să aibă instinctele unui șef al mafiei siciliene: promt atunci când e vorba să recompenseze, însă la fel de promt când e vorba să-i pedepsească pe cei care încalcă regulile famigliei.

Privind în urmă, la acele vremuri de brambureală în conducerea Rusiei, îmi pot reaminti paralizia prelungită pe mai mulți ani a președinției Brejnev, urmată de răstimpurile scurte în care au condus Andropov și Cernenko. Gorbaciov nu a fost suficient de puternic pentru a-și impune voința. Elțîn a avut unele idei bune, dar a fost ușor de distras și oamenii nu l-au urmat. Rusia avea nevoie urgentă de un lider puternic – și atunci a apărut Putin.

În ceea ce privește modul în care Putin se vede pe sine însuși, el a adus de mai multe ori în discuție admirația pe care i-o poartă lui Petru cel Mare, atât de puternică încât am fost convins că se imaginează drept o întrupare a acestuia. Nu am mai fost oaspete al Kremlinului din 1988, dar mi s-a povestit că are câteva portrete ale lui Petru cel Mare atârnate în câteva din sălile de întâlnire importante. Ce înseamnă asta pentru Biden, NATO și Ucraina devine, încetul cu încetul, tot mai limpede.

Putin este mai mult decât pare la prima vedere.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici