”Așa spune știința!”.

Iată un enunț devenit una dintre cele mai populare lozinci ale zilelor noastre.

Știința – dură și incontestabilă – a devenit cel mai puternic argument în aproape toate discuțiile. Odată ce știința s-a pronunțat trebuie să încheiem de îndată orice dezbatere, indiferent dacă vorbim despre coronavirus, schimbări climatice, politici economice, sau orice altceva.

Până și felul în care își motivează oamenii politici deciziile, sau își fac campaniile electorale, folosind extrem de frecvent fraze precum ”urmăm știința”, sau ”cred în știință”, nu face decât să dovedească, o dată în plus, cât de puternică a devenit această orientare a societăților moderne occidentale.

Numai că, așa cum observa filozoful și economistul F.A. Hayek, recursul exagerat și continuu la știință nu este, în realitate, decât o greșeală care sfârșește prin a-i perverti adevăratele scopuri.

Revoluția științifică ne-a adus o mulțime de progrese și beneficii, fiind atât un factor cheie al progresului material, tehnologic și medical, fără precedent în ultimele decenii și secole, cât și, de asemenea, un factor cheie care a dus la o imensă acumulare de cunoștințe despre lumea și universul în care trăim.

Ar fi absurd să negăm asta sau să renunțăm la munca oamenilor de știință care, desigur, nu sunt infailibili, așa cum niciun om nu este, dar au contribuit direct la această ”minunată înflorire a cunoașterii”, cum o numea Hayek, probabil cea mai puternică ”dezlănțuire a energiilor individuale” la care am asistat de la industrializare încoace.

Și totuși, știința nu poate spune niciodată ce anume este sau nu dezirabil din punct de vedere moral sau politic. Ea ne poate doar semnala ce anume s-ar putea întâmpla într-o situație sau alta, fără a se pronunța, însă, asupra acțiunilor pe care le vom întreprinde, a obiectivelor pe care ar trebui să le avem în vedere și a felului în care ar trebui să cântărim binele și răul din faptele noastre.

De exemplu, știința ne poate spune că ne vom confrunta cu provocări viitoare pricinuite de încălzirea globală, sau că pandemia de coronavirus este una pe care ar trebui să o luăm în serios, după cum tot știința ne poate lămuri asupra corelației dintre salariul minim și somaj, sau despre impactul negativ al zahărului asupra sănătății.

Dar știința nu ne poate spune cum ar trebui să acționăm în toate aceste circumstanțe.

Ea nu are nici calitatea și nici abilitatea de a cântări raporturile dintre riscuri și benficii în cazul impunerii Pactului Verde European sau al carantinelor, după cum nu se poate constitui nici într-un argument împotriva salariului minim sau pentru interzicerea consumului de prăjituri și de înghețată.

Hayek atrăgea atenția, cu groază, asupra pericolului reprezentat de apariția, în ultimele secole, a unui așa zis ”hybris științific”, sub înrâurirea căruia știința devine din ce în ce mai mult un principiu atotcuprinzător, un soi de Zeu al cărui rol este practic nelimitat și care poate rezolva oricând, orice fel de probleme, prin intermediul unor indivizi numiți ”experți”.

Astfel încât el a fost printre cei dintâi care au avertizat asupra pericolului presupus de convingerea că aceștia sunt atotștiutori și că trebuie să le urmăm indicațiile fără a avea dreptul de a le pune la îndoială, explicând că, în felul acesta, nu facem decât să transformăm niște oameni ca toți oamenii, vulnerabili și, așa cum spuneam, supuși greșelii, în niște Mari Preoți ai unei noi religii, atotputernici și neînfrânați.

Și cum punerea acestora la conducerea societăților n-ar fi decât cea mai logică dintre consecințe, un guvern reunit de ”experți” – niște oameni care știu deja totul sau, dacă nu știu, ar fi pur și simplu de-ajuns să efectueze noi cercetări – ar putea să conducă întreaga omenire pe mult râvnitul drum al perfecțiunii.

Hayek ne-a prevenit, încă din 1982, când a apărut pentru prima dată Drept, legislație și libertate, că tocmai această încredere excesivă, izvorâtă din presupunerea că metoda științifică folosită cu atâta succes în științele naturii ar putea fi utilizată cu aceleași izbânzi și în lumea socială, a dat naștere nu doar unei nemaipomenite aroganțe ci și, doar aparent paradoxal, unui vizibil declin al rațiunii în sine.

Trebuie spus însă că ”scientismul”, această adulație de natură ideologică și chiar religioasă a științei, ignoră faptul elementar că, spre deosebire de lumea naturală, societatea este formată din ființe umane reale, autodeterminate, al căror comportament nu poate fi nici prezis și nici planificat așa cum se credea acum două secole că se poate proceda cu atomii, moleculele sau cu amibele. (Între timp, fizica modernă a descoperit faptul că până și universul subatomic are mecanisme care scapă înțelegerii noastre, iar când se supune, totuși, teoriilor fizicienilor, o face într-un mod contraintuitiv și paradoxal, care îi lasă perplecși atât pe cercetători, cât și pe filozofii moderni ai științei.)

Științele sociale sunt, așa cum scrie Hayek în puternica sa critică a scientismului din Contrarevoluția în știință (1952), preocupate de acțiunea conștientă a omului, în decursul căreia o persoană poate alege dintre diferitele opțiuni care îi stau la îndemână. În mod ironic, în ciuda faptului că avem un număr tot mai mare de date științifice și informații disponibile, despre ființa umană și despre comportamentul acesteia știm în realitate, foarte, foarte puțin.

”Falsa teorie a științei și a raționalității, în care judecata este abuzată” nu trebuie subestimată, scrie Hayek, deoarece poate duce, și chiar a dus, la ”erori absolute” și la ”colectivism”.

Dacă politicienii – asistați de ”experți” – cred că, atunci când se confruntă cu dificultăți de orice fel, pot avea mereu la îndemână o ”tehnică gata pregătită”, ”de parcă ar fi de-ajuns doar să urmezi câteva rețete de bucătărie pentru a rezolva toate problemele”, oportunitățile de acțiune și intervenții guvernamentale ar fi practic nelimitate.

Spusele lui Hayek au devenit extrem de actuale în acești ultimi doi ani când experților în sănătate li s-a permis să instaureze o adevărată dictatură covid, sperăm doar temporară, construită sub ”acoperirea” științei, pe baza înțelegerilor făcute între epidemiologi care, așa cum probabil ar recunoaște ei înșiși în particular, mai cu seamă atunci când este vorba de etapele incipiente ale pandemiei, n-aveau nici cea mai mică idee despre ceea ce se întâmplă.

Ceea ce nu i-a împiedicat să ia decizii cu privire la noi și noi restricții, împotrivindu-se cu cinism ori de câte ori se punea și se pune problema de a ne recăpăta drepturile garantate constituțional, întreg rezultatul acestei ”activități” fiind o guvernare discreționară pe care noi, oamenii de rând, nici nu ne-am fi putut-o imagina vreodată.

Desigur, nu știm ce ar fi spus Hayek dacă dacă ar fi trăit astăzi. Cert este că actuala criză pandemică este o incontestabilă împlinire a profețiilor sale atunci când avertiza asupra pericolelor presupuse de îndepărtarea științei de adevăratele sale scopuri și transformarea ei într-un pretext pentru o nouă formă de totalitarism.

Nedeea Burcă