În vreme ce establishmentul UE se luptă să înțeleagă revolta de săptămâna trecută, de la alegerile europene, un lucru este deja cât se poate de limpede: terminologia noastră învechită nu se mai poate ridica la înălțimea sarcinii de a descrie peisajul politic actual. Rezultatele obținute de Partidul Adunarea Națională din Franța, de Partidul Frații Italiei, condus de Georgia Meloni și de Alternativa pentru Germania (AfD) au fost descrise în ziare și în reportajele difuzate de diverse televiziuni ca făcând parte dintr-un ”un val al extremei drepte” care se ridică nu doar în Europa, ci pretutindeni în lume. Chiar înainte de apariția rezultatelor alegerilor, tastaturile comentatorilor zbârnâiau împroșcând etichete precum ”extrema dreaptă” sau ”extremism de dreapta”, întreaga presă mainstream avertizând asupra iminenței unui pericol care ar fi trebuit să ne îngrijoreze la culme. Politico scria că traversăm un nou ”moment Trump”, de data aceasta european, dar mulți alții au mers chiar mai departe. Partidul Adunarea Națională condusă de Marine Le Pen era descris drept ”neofascist”, în vreme ce intelectualii publici se întrebau, cu un aer olimpian, dacă nu cumva AfD va instaura noul nazism. Iar în momentul în care rezultatele alegerilor au devenit clare, autoarea Emilia Roig a declarat nici mai mult nici mai puțin decât ”reinstaurarea fascismului”. Cu toate acestea, având în vedere că aproape un sfert dintre alegătorii europeni au susținut un partid așa-zis de ”extremă dreaptă”, merită să ne întrebăm cât de exactă este o asemenea etichetare și ce scopuri mai poate servi aceasta acum.

Predecesorul Partidului Adunarea Națională, Frontul Național (cum era numit până în 2018) putea fi etichetat, în mod rezonabil, un partid de ”extrema dreaptă”. Înființat în 1972, acesta unea mai multe grupuri de orientare cvasi-similară, sub conducerea lui Jean Marie Le Pen, care avea antecedente de antisemitism și negaționism al Holocaustului. Dar, în 2011, fiica sa, Marine, a preluat conducerea și a încercat să de-diabolizeze partidul. Ea a expluzat extremiștii, inclusiv pe propriul său tată, în 2015, după ce acesta a făcut comentarii neavenite despre Holocaust. De asemenea, ea a denunțat fascismul și antisemitismul, apoi a redenumit partidul. Giorgia Meloni s-a alăturat Mișcării Sociale Italiene, un partid fondat de susținătorii fostului lider fascist Benito Mussolini, pe când avea doar 15 ani, fiind, în acel moment, o prezență bine cunoscută în cercurile postfasciste. În 1949, Mișcarea Socială Italiană și-a schimbat numele în Alianța Națională, iar 20 de ani mai târziu, Meloni a devenit președintele organizației sale de tineret. După o divizare a partidului, ea a acces, în 2012, la conducerea Partidului Frații Italiei, care este acum cel mai important partid italian.

Atât Meloni cât și Le Pen și-au așezat partidele într-o poziție considerabil mai mainstream. Asta înseamnă că AfD, fondat în 2013 și pe locul doi la alegerile UE de săptămâna trecută, deține titlul dubios de partid ”mai rău decât restul partidelor de extremă dreaptă din Europa”. Având în vedere istoria sa foarte scurtă, comentatorii au fost nevoiți să se descurce cu scandalurile politice actuale. În luna mai, principalul candidat al AfD la alegerile UE, Maximilian Krah, a declarat unui ziar italian că nu toți membrii SS au fost criminali de război. În plus de asta, Krah este acuzat că ar avea legături îndoielnice cu China și Rusia.

Aceste trei partide nu împărtășesc o ideologie coerentă. Într-adevăr, în urma acestor scandaluri, Le Pen a refuzat să stea alături de AfD în Parlamentul European, iar Meloni a devenit un aliat de nădejde al președintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Ceea ce au în comun este că exprimă cu succes preocupările oamenilor legate de imigrație, imperativul Net Zero și sentimentul din ce în ce mai puternic că elitele politice nu sunt interesate de preocupările cetățenilor.

În timp ce Adunarea Națională și Frații Italiei au apărut dintr-o tradiție mai veche de extremă dreaptă, dar au fost nevoite să se schimbe, devenind considerabil mai moderate, unii membri ai AfD au făcut într-adevăr comentarii dubioase despre trecutul fascist al Germaniei. Dar a spune că toate aceste partide sunt pur și simplu de ”extremă dreaptă” depășește măsura și, mai rău decât atât, murdărește aspirațiile a milioane de alegători.

Etichetele ”dreapta” și ”stânga” nu ne mai ajută să înțelegem politica actuală. În trecut, opiniile de extremă dreaptă erau asociate cu antisemitismul. Dar într-o epocă a ”Queers pentru Palestina”, când boicotarea Israelului este o marotă a stângii din campusurile universitare și când activiștii aruncă cu vopsea în băncile despre care se crede că au legături cu singurul stat evreu din lume, cei care apără dreptul la existență al acestuia sunt percepuți ca fiind de dreapta. Sau, să luăm Exigența Net Zero. Pe vremuri, stânga pleda pentru ridicarea nivelului de trai al clasei muncitoare. Acum, stânga cere ca oamenii să renunțe la mașini, la încălzirea caselor și la călătoriile în străinătate. Aceeași inversare s-a întâmplat și în cazul problemelor culturale. Cei care pledează pentru protejarea drepturilor femeilor ținând cont de sexul acestora, sau pentru o abordare ”acromatică” a egalității rasiale, se trezesc în curând etichetați drept extremă dreaptă. Iar atunci când opoziția populară față de status quo este numită ”extrema dreaptă”, expresia nu mai are niciun sens.

Chiar dacă sintagma ”extrema dreaptă” nu ne mai este utilă în cadrul analizelor politice, aceasta continuă totuși să servească scopurile elitelor politice. ”Extrema dreaptă”, ”neofasciștii” – toate aceste cuvinte acționează ca niște stegulețe roșii, ele sunt avertismente retorice care îndeamnă alegătorii să stea departe. Nu se constituie doar într-o expresie a dezgustului față de populism ci sugerează, de asemenea, mitul originilor UE – anume, că evităm să ne întoarcem la ororile Germaniei naziste și ale Italiei fasciste doar datorită înțelepciunii tehnocraților de la Bruxelles. Ea încadrează votul pentru partidele pro-UE drept eroic, asimilând sprijinirea euroscepticilor cu un lucru rușinos.

Doar că aici avem de-a face, în cel mai bun caz, cu neputința de a analiza cauzele frustrării resimțite de alegători vizavi de partidele principale, a motivelor care i-au făcut să îmbrățișeze noua dreaptă politică. Jelaniile referitoare la ”extrema dreaptă” nu spun mai nimic despre cei cărora li se adresează acest apelativ, dar spun totul despre cei care îl utilizează, semnalizând că instituțiile UE se simt amenințate de alegătorii hotărâți să-și facă auzită vocea.

Pericolul etichetării a tot ceea ce displace establishmentului drept ”extremă dreaptă” este, însă altul. Roata politică se poate întoarce. Atunci când termenul de extremă dreaptă se referă la situația politică actuală, amenințarea adevăratei extreme drepte este relativizată. Jefuită de înțelesul său istoric, eticheta de ”extremă dreaptă” devine doar o insultă stupidă.

Avem nevoie urgent de o nouă terminologie pentru a descrie mânia tot mai puternică a oamenilor vizavi de o elită politică din ce în ce mai iresponsabilă, nu doar în Europa, ci în lumea întreagă.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Joanna Williams este editorialist al spiked si autoare a cărții How Woke Won.