Isteria de pe Wall Street, generată la 2 aprilie, de Donald Trump, în urma lansării noilor tarife, era previzibilă.

Observația lui Mark Twain despre Congres – că este alcătuit din ”mințile cele mai mici, sufletele cele mai egoiste și inimile cele mai lașe lăsate de Dumnezeu pe fața pământului” – se aplică deplin și în cazul celor de pe Wall Street: niciodată nu s-a mai întâmplat ca atât de puțini să câștige atât de mult, făcând atât de puțin.

Cauzele isteriei nu au nimic de-a face cu economia comerțului, ci doar cu conștientizarea faptului că, pentru prima oară de la Franklin Roosevelt încoace, interesele clasei muncitoare primează în fața intereselor capitalului.

Întregul scop al exercițiului tarifar constă în relocarea operațiunilor de producție în interiorul granițelor naționale ale SUA. Companiile vor fi obligate să readucă producția din Mexic și China în Statele Unite.

Va funcționa? Cine știe?

Conform convingerii general acceptate, relocarea unei baze industriale solide în SUA este o amăgire. Îmi amintesc că, acum câțiva ani (înaintea pandemiei covid), la lucrările unei conferințe a investitorilor imobiliari comerciali, unul dintre prezentatori a declarat că ”locurile de muncă din sectoarele de producție – să fim realiști! – nu se mai întorc”. El a continuat referindu-se la oamenii care câștigă 300 000 de dolari pe an drept ”câștigători din clasa mijlocie.” Aha!

Un anumit disconfort temporar pe piața de acțiuni pare un risc care merită asumat. Din anii 1990, economia SUA a funcționat, practic, în felul următor: datorită barierelor comerciale cvasi inexistente, importurile străine ieftine au inundat economia, iar dolarii americani au curs în afară, țările străine canalizând cursul de capital rezultat înspre achiziționarea de obligațiuni și acțiuni din SUA și umfând astfel valoarea pieței și a dolarului.

Cei bogați s-au descurcat destul de bine în acest sistem, de unde și panica de la începtul lui aprilie. Cei 1% care beneficiază de veniturile cele mai mari, dețin mai multă avere decât ceilalți 90%. Dacă va avea succes, relocarea operațiunilor de producție, ar putea remedia această inegalitate explozivă la apariția căreia care am fost martori odată cu revoluția neoliberală din 1990.

La un an după criza financiară din 2008, regretatul istoric Tony Judt a avertizat că inegalitatea

… nu este doar neatractivă în sine, ci concordă în mod clar cu problemele sociale patologice pe care nu putem spera să le abordăm decât dacă luăm în considerare cauza lor subiacentă. Există un motiv pentru care mortalitatea infantilă, speranța de viață, criminalitatea, deținuții, bolile mintale, șomajul, obezitatea, malnutriția, sarcinile nedorite la adolescente, consumul ilegal de droguri, insecuritatea economică, datoriile financiare individuale și anxietatea au o pondere mult mai mare în SUA și Marea Britanie decât în Europa continentală.

Mă aștept ca democrații să răspundă: Dar lui Donald Trump nu-i pasă de niciuna de aceste probleme!

Așa, și ce dacă?

În ultimii 30 de ani, economia SUA a fost eviscerată; comețul liber i-a jefuit pe muncitorii americani de locurile de muncă, granițele deschise au dus la o presiune descendentă asupra salariilor celor puțini care au mai rămas. O corecție este demult așteptată. Și ar trebui să fie irelevant dacă cel care o introduce este Trump sau Bernie Sanders. (Desigur, Sanders,  aflat  printre cei de la vârful sistemului politic american, nu ar fi niciodată atât de îndrăzneț).

În calculul neoliberal privitor la liberul schimb și granițele deschise nu au fost luate niciodată în considerare locurile de muncă, care au fost întotdeauna a cincea roată de la căruță. Prejudiciul produs de NAFTA (Acordul nord-american de comerț liber (1994) și apoi de PNTR (Relații comerciale normale permanente) cu China (2000) a fost masiv.

În neprețuitul său tratat din 2020, The New Class War, savantul Michael Lind observa că între 1999 și 2009:

Companiile multinaționale americane au renunțat la 864000 lucrători din SUA, angajând, în schimb, 2,9 milioane de lucrători în străinătate… În aceeași perioadă, multinaționalele au redus cheltuielile de investiții de capital în SUA cu 0,2% pe an, în timp ce le-au crescut cu 4% pe an pe cele din străinătate.

Potopul de importuri chinezești în SUA de după intrarea Chinei în OMC a cauzat mai multe daune angajaților din industria prelucrătoare din SUA decât susținuse înțelegerea anterioară distrugând, în perioada 1999-2011, între 2 și 2,4 milioane de locuri de muncă nete în industria prelucrătoare și în industriile conexe.

Mai mult, Wall Street nu a plătit pentru criza pe care a provocat-o în 2008. În loc să facă ceea ce ar fi trebuit să facă – reinstituirea legislației Glass Steagall, naționalizarea activităților bancare, interzicerea vânzărilor în lipsă – administrația Obama a părăduit bani publici pentru a rezolva o problemă creată în mod privat. Obama și secretarul său de trezorerie, Tim Geithner, au acordat prioritate salvării finanțelor. Dar finanțele au doar o relație slabă (dacă au vreuna) cu economia reală. După cum subliniază autorul britanic John Lancaster,

Valoarea totală a întregii activități economice din lume este estimată la 105 trilioane de dolari… Valoarea instrumentelor financiare derivate care decurg din această activitate – adică tranzacționările ulterioare – este de 667 trilioane de dolari. Care nu fac nimic și nu adaugă nicio valoare. Este vorba doar despre speculatori care mizează împotriva altora și, la fiecare tranzacție, pentru fiecare câștigător, există și un învins echivalent.

După 9/11 susținerea acestei mega afaceri a fost ocupația principală a guvernului american (pe lângă războaiele contraproductive și ilegale).

Cât despre protejarea muncitorului american?…  Mai bine s-o lăsăm baltă.

În cele din urmă, discuția privitoare la tarife se rezumă la o întrebare fundamentală: ce fel de țară vrei? Una bazată pe jocuri de noroc legalizate, care prioritizează disponibilitatea lucrurilor ieftine din China și Mexic – sau una care prioritizează întoarcerea producției în SUA?

Din punct de vedere politic, pare ciudat că unele dintre vocile cele mai puternice împotriva tarifelor lui Trump vin dinspre cei care cred că fascismul este chiar după colț (dacă nu cumva e deja aici). Sursa revoltei populiste din ultimul deceniu este furia vizibilă provocată de inegalitatea economică. Cea mai sigură modalitate de a potoli neliniștile privitoare la nedreptățile economice foarte reale suferite de la administrația Clinton încoace ar fi ca gambitul de relocare a operațiunilor de producție să fie încununat de succes. Revenirea locurilor de muncă în producție și un viitor într-o țară care nu exclude automat (așa cum o face acum) mobilitatea intergenerațională ascendentă, este un viitor pe care democrații, dacă ar fi lucizi, l-ar putea accepta bucuroși.

James W Carden este fost consilier al Comisiei prezidențiale bilaterale SUA-Rusia din cadrul Departamentului de Stat al SUA. În prezent este membru al Consiliului de Administrație al Centrului Simone Weil, precum și editorialist al Asia Times. Articolele și eseurile sale au apărut într-o mare varietate de publicații, printre care The Nation, The American Conserva, Responsable Statecraft, The Spectator, UnHerd, The National Interest, Quartz, Los Angeles Times și American Affairs.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici