Ninge vara?
Dragi cititori ai ziarului „Vocea românului”, oameni buni, după volumul „Curcubeu peste timp”, despre care am vorbit în luna martie a acestui an, poetul Costică Dogaru are încă un dar pentru noi: „Ninge în amintiri” (editura „Astralis”, 2024, Bucuresti).
Cartea cu coperta albastră, cromatic „răcoroasă”, într-o perioada atât de fierbinte, este dedicată nepoților. Pentru fiecare a scris câte un catren:
„Nepoatei mele Carina
Părul ei… fire de aur
împletite cu argint
nu-i nepoată mai frumoasă
și bunic mai fericit.
Nepoatei mele Giulia
Doi ochi căprui,
cu reflexe minunate,
eu îți iubesc profund,
cele două nestemate.
Nepotului meu Andrei
Nepotul meu are prestanță,
oferă-n „Artefacte” consultanță,
la douăzeci și cinci de ani și-un pic,
îl umple de mândrie pe bunic.”
Grafica, semnată Elena Cioclu, aduce un plus de credibilitate demersului publicistic, fiind în deplină concordanță, în armonie, cu poemele.
Prefața cărții este semnată de criticul de artă (ziarist și scriitor) Marian Nencescu, care și-a intitulat analiza: „Exerciții de romantism (liric) ‘bine temperat'”.
Pentru că n-aș putea scrie despre lirica poetului Costică Dogaru mai bine decât o face domnul Marian Nencescu, voi reda, cu permisiunea dumneavoastră, un fragment din prefață: „Teme clasice ale poeziei, precum ‘trecerea timpului’ („Doar pașii efemeri ai existenței mele / lasă urme adânci pe nisipul fierbinte, / care se șterg / ca în clepsidra timpului” – Clepsidra), ‘desăvârșirea („Sunt un suflet / pierdut în univers. / Caut absolutul / pe cărări celeste, / pe raze de soare” – Împlinire), ‘metamorfozele („Aș vrea să devin pasăre / să strâng în îmbrățișarea zborului meu / inimile întristate / de lacrimile întunericului. // Dar sunt un biet om! / Și atunci aripile mele s-au frânt / în roua dimineții” – Aripi frânte) sunt tratate cu maximă empatie, cu o sinceritate debordantă.
Regăsim în lirica lui Costică Dogaru emoții diverse, teamă, regret, melancolie, totul împletit într-o existență marcată de o nevoie obsesivă de compasiune, de solidaritate afectivă”.
Dacă un critic recunoscut cum este domnul Marian Nencescu spune că „poezia lui Costică Dogaru este, cu totul, un model de post-eminescianism ‘bine temperat’.”, ce-aș mai putea adăuga?
Poetul nu recurge la un discurs liric banal.
Merge pe modele trasate, poate fi perceput ca „post-romantic”. Este melodic, armonic, cromatic. Scrie ca intr-un ocean de nostalgie: „Dragostea noastră e un punct / Pe un țărm îndepărtat, / Prea mic, să fie / observat…” („Țărm îndepărtat”, pagina 22). Scrie, de asemenea, în „Tablouri succesive” (pag. 90): „Privesc din fotoliul meu, / pe fereastră, /…/ Un prim tablou sunt brazii / din grădină, apoi, / un colț de rai, / florile din serai… / Un alt tablou, o casă, / o pasăre-n fereastră, / un cer acoperit, / de nori, / iar în final, apus… apus, / nedefinit…”.
Sunt multe poezii valoroase din punct de vedere stilistic în acest volum. Și nu numai stilistic. Amintirile presupun timp. Presupun regrete. Ca în volumul „Curcubeu peste timp”, iubirea este Izvorul poemelor. Viața. Gândul, Dorul, Speranța.
M-a impresionat poezia „Suspendat”:
„Sunt suspendat undeva / la granița dintre moarte și viață, / agățat de un fir subțire de ață… / nimic nu mă poate desprinde,/ nimeni nu mă salvează de tot, / mă zbat ca o muscă în plasă, / neputincios și netot. / Zbaterea strânge lațul profund. / Cad în prăpastie tot mai adânc, / mă apropii de fund alunecând, / cu o repeziciune fantastică, /deși caut o cale de întoarcere… / E momentul în care te împaci / cu viața, cu destinul!” (pag. 76).
Este o carte pe care o recitești și descoperi, de fiecare dată, alte valențe emoționale și estetice. Așteptăm apariția unui alt volum de versuri!
