URSS ”contraatacă”. La aproape patruzeci de ani de la prăbușirea sa, tot mai mulți tineri din Occident dezvoltă o adevărată pasiune pentru Uniunea Sovietică. În mod curios, fenomenul este oarecum apolitic. Idealizarea lui Lenin și Stalin rămâne un domeniu rezervat masteranzilor și doctoranzilor indolenți și cam bătrâiori, indiferent de patosul cu care își vântură steagurile la proteste. În schimb, cultura și stilul sovietic sunt acum în vogă, fie că este vorba despre „Russkaya krasavitsa”[1], despre școlarii care fac clipuri pe fundalul imnului național al URSS, sau despre videoclipurile devenite virale cu blocuri și clădiri construite pe vremea comunismului. Cu colții extirpați și golită de sistemul său de credințe politice, estetica sovietică este, categoric, cool.

Este o înclinație de altfel nu foarte diferită de aceea a tinerilor care se duc în număr tot mai mare la Biserică, ajutată și de existența unei anumite coerențe vizuale. Atunci când privești o clădire, un afiș sau o ținută sovietică, nu poți avea nicio îndoială privitoare la originea sa. Compară asta cu amestecul eterogen de stiluri al Occidentului modern. Aproape că nu poți avea niciun sentiment al vreunei identități civice unificatoare. De fapt, Moscova ar câștiga detașat până și cel mai oarecare exercițiu de branding. Creatorii de conținut de pe Instagram sunt siguri că pot obține oricând, doar jucându-se, milioane de vizualizări ale unui videoclip cu arhitectura brutalistă a fostului Bloc Sovietic, sau ale unui GRWM  (Get Ready With Me – Pregătește-te cu mine)[2], în stilul anilor ’70. Dacă mai adaugă  un filtru întunecat și o melodie de fundal de la Molchat Doma (o trupă belarusă contemporană care și-a făcut un nume din estetica sovietică melancolică), au dat deja  lovitura.

În această imagine a declinului sovietic este cuprinsă o dihotomie ciudată: prăbușirea și eșecul său sunt în același timp prezente și absente. Sigur, o clădire poate fi părăginită și tristă, dar declinul ei este prezentat ca fiind pur fizic – amploarea ambiției a eșuat doar în practică, nu și în concepție. A trecut destul timp, astfel încât nici generațiile mai vârstnice – cu atât mai puțin Generația Z – nu-și mai amintesc lehamitea generalizată de după căderea Uniunii Sovietice.

Și atunci, visează la o istorie alternativă în care regimul i-a  supraviețuit lui Gorbaciov: un scenariu colosal de tipul „oare cum ar fi arătat lumea dacă?”,  în care proiectul sovietic n-a mai fost dat la schimb pe blugi și Pizza Hut. Fotografiile cu arhitectura din perioada gloriei sovietice sunt adesea editate pentru comparație, iar cei care comentează fac referire la o lume a idealurilor pierdute, în care stelele păreau încă la o aruncătură de băț, iar „setea de măreție” nu devenise încă ceva demn de a fi  ridiculizat. Timothée Chalamet[3] a utilizat această sintagmă anul trecut pentru a-și descrie năzuințele și a fost batjocorit fără milă. Monumentalismul sovietic, în schimb, este de o seriozitate reconfortantă.

Cum spuneam, atracția tinerilor pentru tot ce ține de Uniunea Sovietică nu e foarte diferită de atracția pe care mulți dintre colegii lor de de generație o resimt pentru Biserică.  Când te-ai sastisit de excesele consumerismului, ajungi într-un final să tânjești  după ceva mai simplu, mai consistent și mai autentic.  Simplitatea Uniunii Sovietice, așa cum este prezentată pe pagini precum „Soviet Visuals” (cu două milioane de urmăritori), este seducătoare: o lume paralelă neșlefuită, cu tunsori sobre, vodcă de casă, borș, mașini Lada și bărbați păroși transpirând în saune încălzite cu cărbune. Pentru cei sâcâiți de reclamele nesfârșite care îi pisează să-și controleze obsesiv sănătatea și aspectul fizic, este o alternativă seducătoare. (Turnarea vecinilor la poliția secretă pentru fapte închipuite nu este deocamdată ”în tendințe”– dar asta doar dacă facem abstracție de scurta perioadă dintre 2020 și 2022.)

Ar fi ușor să spunem că e vorba pur și simplu despre  vechea nostalgie după o lume fără telefoane ”inteligente” și lipsită de constrângerile vieții moderne. Până la urmă, fantezia sovietică are un mare avantaj:  îți permite să tratezi America drept arhitectul dezastrului. În afară de asta, există însă ceva profund familiar în priveliștea unui imperiu aflat în declin, unul care chiar a crezut că va dura o veșnicie. Poate că e exagerat să susținem că actuala modă a hainelor muncitorești simbolizează o națiune de stahanoviști în devenire, dar ea rezonează cu o generație de tineri care tânjesc după un scop în viață și un loc de muncă, dar care simt că clasa politică i-a lăsat de izbeliște. Clipurile editate cu Lee Kuan Yew[4] din Singapore  sunt la rândul lor virale – ceea ce, de asemenea, este departe de a fi o  simplă coincidență. Mă refer în special la discursul în care declară: ”Acum mai bine de un secol, locul acesta era doar un ținut mlăștinos. Astăzi, este un oraș modern. În zece ani, va fi o metropolă. Să nu vă temeți niciodată.”

Când i-am povestit mamei mele despre acest fenomen, a fost îngrozită. Întreaga familie din partea tatălui ei fusese deposedată de toate bunurile de către Partidul Comunist Bulgar, iar ura și teama față de socialism sunt adânc înrădăcinate în sufletul  ei. În ceea ce o privește, a cocheta cu imaginarul sovietic este totuna cu exonerarea ororilor oprimării sovietice: e ca și cum ți-ai aminti cu nostalgie de ținutele Hugo Boss din anii ’40[5] sau ai edita pe TikTok filmele lui Leni Riefenstahl[6] (ceea ce chiar se face). Nici măcar Gorbaciov n-ar fi putut igieniza și neutraliza puterea politică a URSS-ului la fel de eficient pe cât au făcut-o influencerii de pe Instagram.

Încă trăim în amurgul (sau sub influența reziduală a) Uniunii Sovietice — nici măcar filmele cu James Bond nu au găsit încă un bau-bau suficient de puternic ca înlocuitor — și ne bazăm pe ea ca pe o forță de contrapondere de care să ne agățăm pentru a întreține mitul continuității hegemoniei occidentale. Versiunea romanticizată pe internet este chiar apogeul ei firesc: îmblânzită, mumificată și urcată pe un piedestal ca un vis care care nu s-a putut împlini cu adevărat niciodată.

Ivo Delingpole este un jurnalist și autor britanic, cunoscut publicului larg în urma unui moment-cheie din politica Regatului Unit, precum și prin articolele sale de analiză politică și culturală. A devenit pentru prima oară o figură mediatizată pe vremea când era student la Universitatea din Durham. El este cel care a filmat prin geamul Sindicatului Minerilor din Durham celebra scenă în care liderul Laburist Keir Starmer bea o bere și mânca un sendviș. Înregistrarea a stârnit un scandal politic uriaș în Marea Britanie (cunoscut drept „Beergate”), deoarece Marea Britanie se afla sub restricții pandemice extrem de severe. Adunările sociale în spații închise între persoane din gospodării diferite erau interzise, iar  scena filmată prin geam de Ivo Delingpole îl arăta pe Starmer relaxat, cu sticla de bere în mână, alături de colega sa de partid Angela Rayner și alți membri din staff. În prezent, semnează articole de presă și analize pe teme internaționale, culturale și politice pentru platforme precum RealClearWorld, abordând adesea schimbările de mentalitate din rândul tinerilor, tendințele culturale globale și disfuncționalitățile societății moderne.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Toate linkurile de verificare a informației pot fi accesate în articolul după care s-a făcut traducerea.

Imagine generată de Gemini

[1] „Russkaya krasavitsa” (Русская красавица) – „frumusețea rusească”. Această expresie ocupă un loc de cinste în cultura, arta și literatura rusă, simbolizând  idealul tradițional al feminității  și eleganței slave. „Russkaya krasavitsa” întrupează sufletul rusoaicei printr-o sinteză unică: o armonie exterioară de o eleganță sobră, dublată de o viață interioară intensă, marcată de compasiune, profunzime emoțională, mister și o reziliență de neclintit în fața destinului.  În textul original autorul  folosește expresia  ”the Slavic doll look” dar, mai mult ca sigur, tinerii occidentali au deja destule Barbie la ei acasă.

[2] GRWM (Get Ready With Me) este o categorie foarte populară de conținut video din mediul online (YouTube, TikTok, Instagram) în care un creator de conținut se filmeză în timp ce se pregătește pentru o activitate din ziua respectivă.

[3] La SAG Awards 2025 (pentru rolul din A Complete Unknown, biopic-ul cu Bob Dylan), Timothée Chalamet a ținut un discurs de acceptare în care a vorbit deschis despre „pursuit of greatness” (urmărirea măreției), iar asta a stârnit reacții mixte – unii l-au lăudat pentru onestitate, alții l-au luat în râs sau l-au criticat ca fiind arogant/cringe.  ”Știu că suntem într-un domeniu subiectiv, dar adevărul e că sunt cu adevărat în căutarea măreției. Știu că lumea nu vorbește de obicei așa, dar vreau să fiu unul dintre cei mari. Sunt inspirat de cei mari… Sunt la fel de inspirat de Daniel Day-Lewis, Marlon Brando și Viola Davis ca de Michael Jordan și Michael Phelps, și vreau să ajung acolo, sus”, a spus el.

[4] Lee Kuan Yew este fondatorul Singapore-ului modern (Prim-ministru între 1959 și 1990) și este menționat în articol ca o antiteză perfectă a discursului politic contemporan: un lider care a oferit viziune, dezvoltare accelerată și siguranța viitorului, fără ambiguități sau cinism.Clipurile virale cu el (așa-numitele LKY edits de pe TikTok sau Instagram) funcționează exact ca estetica sovietică sau orientarea spre biserică: reprezintă nazuința unui pământ solid sub picioare, setea de măreție și căutarea unei direcții  clare într-o lume lipsită de scop.

[5] Referința din text la „ținutele Hugo Boss din anii ’40” se referă la faptul că firma germană de îmbrăcăminte Hugo Boss a produs și furnizat uniforme pentru armata germană (Wehrmacht) și pentru organizațiile naziste (SS, SA, Tineretul Hitlerist) înainte și în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

[6] Referința la filmele lui Leni Riefenstahl completează paralela cu simbolurile sovietice: Riefenstahl a creat documentare propagandistice pentru Germania Nazistă care, deși sunt condamnate din punct de vedere etic, au rămas celebre pentru estetica lor cinematografică revoluționară.