După ce ne-am mutat în Statele Unite, copiii mei au găsit într-o bibliotecă un exemplar al versiunii Disney a Cenușăresei, iar abaterile acesteia de la original le-au zdruncinat din temelii sensibilitatea literară.

Eu și soția mea i-am învățat limba germană citindu-le poveștile fraților Grimm. Le știau pe dinafară… Iar acum… De unde au apărut toți acei ”șoricei prietenoși”? Dar ”Zâna cea Bună”?[1] De ce surorile vitrege nu și-au tăiat degetele și călcâiele ca să le încapă piciorul în pantofiorul de sticlă?

I-au revoltat nu doar modificările diverselor detalii ale poveștii, ci au simțit că schimbările erau, de fapt, mult mai profunde.

Le-a displăcut edulcorarea și cosmetizarea acțiunii, precum și reducerea tensiunii dramatice a textului, ca o consecință directă a intervențiilor.

Intrigile secundare siropoase i-au amuzat, dar, în cele din urmă, le-au distras atenția de la esența morală și estetica basmului. Elementele religioase și spirituale dispăruseră aproape în totalitate, fiind înlocuite de iluzii naive și de un artificiu tehnic numit „magie”.

Se uită adesea că, până în ziua de azi, americanii cu rădăcini germane reprezintă cea mai mare comunitate etnică din SUA. Generații întregi de copii, inclusiv Walt Disney însuși, au crescut cu basme germane. Atunci, cum se explică o asemenea îndepărtare de spiritul originalului?

La un moment dat, cultura noastră a dezvoltat o adevărată aversiune față de întunericul pe care frumusețea îl poate stârni neintenționat în sufletul omenesc. Poate că nicio poveste din cultura occidentală nu surprinde mai bine paradoxul frumuseții decât Albă ca Zăpada. Pentru a fi drepți, versiunea Disney nu ratează cu totul ideea, dar e departe de valoarea originalului.

Albă ca Zăpada reprezintă împlinirea rugăciunilor mamei sale. Aceasta își dorește o fetiță frumoasă, cu pielea albă ca zăpada, cu buze roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul, dar împlinirea acestei dorințe implică o jertfă: mama moare la naștere.

Frumusețea, aflăm încă de la început, este strâns legată de moarte și de ideea de sacrificiu.

Mama vitregă a Albei ca Zăpada este o femeie mândră și trufașă, dar este, de asemenea, cea mai frumoasă femeie din lume — fapt pe care oglinda ei fermecată, incapabilă să mintă, i-l confirmă zilnic, hrănindu-i vanitatea. Pentru început, nici adevărul și nici frumusețea copilului nu reprezintă vreo amenințare pentru regină.

Însă, la un moment dat, frumusețea Albei ca Zăpada o depășește pe aceea a mamei vitrege, ea devine „de o mie de ori” mai frumoasă decât regina, poate și fiindcă se aseamănă ”cu o zi senină”, așa cum mărturisește oglinda, fără a-și menaja câtuși de puțin stăpâna.

Invidia crește „ca o buruiană” în inima reginei, ea nu mai are liniște nici ziua, nici noaptea. Să observăm această ciudățenie: existența celei mai frumoae femei din lume se transformă într-un adevărat supliciu pentru rivala sa cea mai apropiată.

Trecerea de la invidie la gânduri ucigașe și la punerea lor în practică este rapidă și viscerală. Regina nu doar că trimite un vânător să o ucidă pe Albă ca Zăpada, dar îi cere acestuia să îi aducă plămânii și ficatul fetiței, și își instruiește bucătarul să le gătească cu sare.[2]

Când acest plan eșuează, ea preia situația în propriile-i mâini și mai încearcă să o ucidă de trei ori: mai întâi o gâtuie cu o panglică de dantelă, apoi otrăvește un pieptene și i-l trece prin păr iar, în cele din urmă, apelând la cunoștințele sale de magie neagră, ticluiește faimosul măr otrăvit, irezistibil pentru oricine îl privește.

Până în cele din urmă, regina devine atât de înverșunată, încât este gata să-și jertfească propria viață, doar pentru a o distruge pe Albă ca Zăpada.

Deși lasă impresia că se arată tuturor în același fel, se pare că, din străfundurile unor anumite suflete, frumusețea poate scoate la iveală o urâțenie absolută.

Prin urmare, poate că ar fi mai bine să fim precauți. Poate că nu merită să riscăm. Prețul este prea mare, pericolul mult prea cumplit.

Însă moartea nu poate nimici frumusețea.

Măsura frumuseții rezidă în emoția pe care o trezește în cei ce o privesc, așa că, prin moarte, Alba ca Zăpada devine cumva și mai frumoasă decât înainte.

Trupul ei rămâne intact, piticii nu pot îndura gândul de a o îngropa în întunericul pământului și, cum au devenit mai vigilenți decât înainte, stau de strajă, prin rotație, lângă sicriul de sticlă. Până într-o zi, când fiul unui rege o vede, se îndrăgostește de ea și îi imploră să o lase în grija lui. După multe insistențe ei acceptă și, în timp ce prințul încearcă să o ridice, bucata de măr otrăvit îi sare din gâtlej, iar Albă ca Zăpada se trezește: „Unde mă aflu?”, întreabă ea. „Ești cu mine”, îi răspunde el.

Doar iubirea care sfidează moartea este demnă de o frumusețe vie.

Frumusețea nu rezidă în aparențe, deși pentru unii dintre noi poate începe de acolo. Frumusețea atinge direct miezul libertății umane, deoarece declanșează întotdeauna o reacție.

Regina cea rea nu se poate abține și merge la nuntă să o vadă pe tânăra crăiasă. Frumusețea pe care a încercat să o ștergă de pe fața pământului o provoacă din nou, împingând-o, de data aceasta, către propria-i pierzanie — o moarte infernală, exact pe măsura răutății și geloziei care au mistuit-o în timpul vieții.

Până în cele din urmă, frumusețea este mai presus de reacțiile și atitudinile noastre. Nu se lasă guvernată de ele. Frumusețea ne judecă și ne alege. Nu noi pe ea. Urâciunea, răul și moartea nu pot ucide frumusețea, dar frumusețea, privită cum se cuvine, ne poate salva din ghearele lor. Frumusețea nu poate fi cumpărată cu niciun preț, dar s-ar putea să ne coste tot ce avem. Și totuși, va merita cu prisosință.

Pentru cultura noastră, aceste gânduri au devenit înfricoșătoare și, prin urmare, interzise. Și totuși, din ele s-a plămădit, cândva, imaginarul spațiului apusean. În momentele noastre cele mai bune, spunem povești despre frumusețe, moarte, judecată și răscumpărare. Nu ne ferim de întuneric, căci întunericul nu face decât să pună și mai mult în lumină strălucirea, așa cum știe orice copil a cărui copilărie a fost legănată cu basme.

James Bryson este profesor și cercetător. A obținut un titlu de doctor la Universitatea Cambridge și a ocupat poziții academice în Germania, Marea Britanie, Canada și Statele Unite. Activitatea sa de cercetare se concentrează pe receptarea filozofiei antice în filozofia, teologia și literatura occidentală.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

[1]În poveste originală, Cenușăreasa plantează o ramură de alun pe mormântul mamei sale și o udă cu lacrimi până când aceasta devine un copac mare. În acel copac își face cuibul, alături de alți porumbei, o păsărică albă care îi îndeplinește dorințele, o ajută la treburile casnice și îi dăruiește toaletele de bal. Ajutorul nu vine de la o „zână” (concept popularizat mai degrabă de varianta franceză a lui Charles Perrault și preluat ulterior de Disney), ci izvorăște direct din credința Cenușăresei și legătura ei spirituală cu mama.

[2]În credințele populare și în folclorul vechi germanic, se credea că prin consumarea organelor interne (în special ficatul și plămânii, considerate sediul vitalității și al respirației) poți absorbi tinerețea, frumusețea și energia ființei pe care ai ucis-o.