Ieri, mă plimbam cu copii prin raioanele unui magazin. Dacă ați mers vreodată la supermarket cu cei mici, știți deja cum stă treaba: „Mamă, pot să iau asta?”, „Dar asta? Sau măcar asta? Te rooooooog!!!”Apoi, fiul meu de 11 ani a intervenit, pe un alt ton: ”Acelea nu sunt sănătoase. Nu le putem cumpăra. ” Chiar și în acea fracțiune de secundă am putut sesiza, limpede, puterea de seducție a zahărului. Nu era vorba doar despre ambalajele stridente sau despre mascotele din desene animate, ci despre pofta viscerală, aproape dureroasă, care le focaliza întreaga atenție asupra a ceva de care nu aveau nevoie.

Cu toții am auzit despre studiul în care șobolanii au ales zahărul în locul cocainei, aproape fără excepție. Când am revenit asupra cercetării, narațiunea era deja corectată de internauții care insistau că acest lucru nu înseamnă că zahărul dă o dependență mai mare decât cocaina. Bine. Dar atunci ce înseamnă? Înseamnă că zahărul este mai dezirabil decât cocaina? Că sistemul mezolimbic de recompensă este atât de reactiv la stimulii dulci încât efectele zahărului le compensează și chiar le depășesc pe acelea ale substanțelor psihoactive? Sau că zahărul exploatează o vulnerabilitate biologică pe care nu o înțelegem pe deplin — sau pe care nu vrem să o recunoaștem? Pentru că, atunci când privesc în jur, nu văd oameni stând la coadă să cumpere cocaină. Văd cărucioare pline cu suc, bomboane și alimente ultra-procesate. Ceea ce face ca lucrurile să fie și mai complexe este faptul că dorința noastră pentru zahăr nu este accidentală câtă vreme, în cea mai mare parte a istoriei umane, zahărul a fost o raritate. Atunci când strămoșii noștri dădeau de ceva dulce, acest lucru însemna energie și calorii. Însemna supraviețuire. Astfel, creierul s-a adaptat în consecință, învățând să dorească mai mult pentru că aceasta era o strategie inteligentă. Problema este că acest mecanism de supraviețuire a fost catapultat într-o lume a supraabundenței.

În prezent mă aflu în plin Post al Paștelui. Nu sufăr de foame dar, totuși, tânjesc după carbohidrați, aud acea voce sâcâitoare din mintea mea, care îmi cere ceva dulce, ceva rapid, ceva inutil. Nu este foame; este dorință. Iar asta ridică o întrebare mai profundă: dacă ar trebui să ne cultivăm mâncarea, am mai produce zahăr la nivelul de astăzi? Am mai planta hectare întregi de trestie sau sfeclă de zahăr, le-am mai recolta, procesa și rafina, pentru ca apoi să adăugăm zahăr în aproape tot ceea ce mâncăm? Desigur că nu.

Când extragem zahărul din contextul său natural — când eliminăm fibrele, îl izolăm și îl rafinăm — nu mai consumăm hrană în adevăratul sens al cuvântului, ci un fragment dintr-un sistem, concentrat dincolo de orice limită gestionabilă de organismul nostru. Iar în acest punct începe să se contureze o paralelă neliniștitoare: culturile indigene mestecă de mult timp frunze de coca — cunoscute în diferite regiuni sub numele de mambe, ipadu și alte denumiri tradiționale — folosindu-le în formă integrală pentru energie, în ritualuri, sau sub formă de ceai. Acest lucru este foarte diferit de izolarea și rafinarea cocainei. Rezultatul nu este același, deoarece contextul nu este același. Înțelegem această distincție când vine vorba de droguri, dar, în cazul zahărului, preferăm să o trecem cu vederea.

Plimbându-mă prin acel magazin, am văzut oameni care se luptau, în mod vădit, cu obezitatea, diabetul și oboseala cronică, dar aveau cărucioarele ticsite cu suc și gustări procesate. Acest lucru ridică o întrebare incomodă: avem, oare, de-a face cu ceva care seamănă izbitor cu o dependență? Este zahărul un drog pe care, pur și simplu, l-am normalizat?

Iar consecințele nu sunt teoretice. Le vedem desfășurându-se sub ochii noștri, în timp real. Incidența alarmantă a obezității, diabetul de tip 2 și disfuncțiile metabolice au crescut spectaculos în ultimele decenii, urmând aproape perfect graficul creșterii consumului de zahăr adăugat și de alimente ultra-procesate din dieta noastră zilnică. Băuturile îndulcite cu zahăr reprezintă, singure, una dintre cele mai mari surse de zahăr adăugat și sunt strâns legate de creșterea în greutate, rezistența la insulină, boala ficatului gras și chiar de formarea pietrelor la rinichi. Aceasta nu este o teorie marginală. Este un fenomen bine documentat, analizat, în mod sistematic în literatura de specialitate și vizibil la oamenii din imediata noastră proximitate, în fiecare zi.

Am crescut într-o casă în care zahărul era strict reglementat. Mama era foarte atentă la ceea ce mâncam. Deserturile nu lipseau, dar arătau altfel. Scotea cotorul merelor, le umplea cu ovăz, unt de arahide, sirop de arțar și scorțișoară, și le cocea întregi. Ăsta era desertul. Veneau la pachet cu fibre, grăsimi și consistență. Te satisfăceau fără să te copleșească. Ceea ce numim noi astăzi desert, abia dacă mai seamănă a mâncare.

Și totuși, deși știm toate acestea, deși vedem consecințele, continuăm. Comandăm suc la cină. Găsim o mie de scuze pentru felia de tort de dinainte de culcare. Ne spunem că un bol de înghețată nu contează. Dar acele momente se adună. În timp, ele ne modelează sănătatea înr-un fel aproape ireversibil. Observ pofta de zahăr la copiii mei. Este puternică, imediată și nu este pe deplin voluntară.

Săptămâna aceasta, am vorbit cu un bărbat care eliminase mai multe pietre la rinichi. Mi-a spus că și-a curățat dieta, „în mare parte”, dar că mai bea încă multe băuturi carbogazoase — și a spus-o fără urmă de ironie. Pietrele la rinichi sunt printre cele mai dureroase experiențe prin care poate trece un om și, totuși, chiar și după atâta suferință, el continua obiceiul care, cel mai probabil, a contribuit la apariția lor. Aceasta nu este doar o preferință; seamănă izbitor cu o compulsie, și o întâlnim pretutindeni.

Ar fi ușor să dăm vina pe sistem, iar sistemul joacă, cu siguranță, un rol. Companiile alimentare ticluiesc produse calibrate să declanșeze plăcerea. Angajează oameni de știință, care fac alimentele tot mai ademenitoare și imposibil de ignorat. Suntem înconjurați de opțiuni concepute nu pentru nutriție, ci pentru consum. Dar aceasta este doar prima jumătate a poveștii. Există, de asemenea, responsabilitatea personală. Trebuie să existe, deoarece, la un moment dat, alegerea ne aparține nouă. Știu toate astea pentru că le trăiesc pe pielea mea și pot spune că nu e deloc ușor. Au trecut săptămâni de când nu mai mănânc așa cum o făceam odinioară. Tânjesc după anumite produse, dar aleg diferit — nu întotdeauna perfect, dar conștient.

Așadar, poate că întrebarea nu este dacă zahărul dă o dependență mai mare decât cocaina. Această comparație, deși provocatoare, este în ultimă instanță, o capcană retorică. Majoritatea oamenilor au de-a face rareori cu cocaina, însă aproape toți ne întâlnim, zilnic, cu zahărul. Adevărata întrebare este mai simplă și mai personală: oare zahărul dă într-adevăr dependență și, dacă da, mai sunt eu, oare, stăpân pe propriile mele alegeri? Atunci când întind mâna după ceva dulce, iau o decizie care să-mi sprijine organismul, sănătatea pe termen lung și capacitatea de a-mi atinge potențialul maxim, sau răspund unei dorințe de moment, amplificată de un sistem conceput să mă facă să-mi doresc tot mai mult și mai prost?

Sincer vorbind, răspunsul mi s-a revelat deja. Îl văd în supermarket, îl simt în mine și, cu o claritate izbitoare, îl citesc pe chipul copiilor mei, care stau neputincioși în fața raftului, stăruind pentru ceva de care corpul lor nu are nevoie, robi ai unei pofte pe care nu o pot explica. Și nici întrebarea nu mai este abstractă. E aici. E acum. Și mă privește drept în față.

Mollie Engelhart este agricultor regenerativ și fermier. Este dedicată suveranității alimentare, regenerării solului și educației privind autogospodărirea și autosuficiența alimentară.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici