În timp ce intram în casă, am auzit cearta copiilor. ”nu este drept!”, a strigat unul dintre ei. Nici măcar nu știam despre ce este vorba, dar i-am oprit și le-am spus să se așeze.

„Viața nu este dreaptă”, le-am spus. „Cine v-a spus că ar fi? Nu a fost și nu va fi niciodată dreaptă.”

Au 10, 8 și 5 ani, sunt așadar prea mici pentru o asemenea discuție, dar odată ce am început, nu m-am mai putut opri. La un moment dat, mi-am dat seama că subiectul e potrivit mai degrabă pentru un articol. Dar era deja prea târziu ca să mai pot da înapoi.

Le-am spus că munca asiduă, dăruirea și statornicia sunt de obicei răsplătite, dar nu întotdeauna. Uneori, oamenii pot avea succes și fără toate acestea. Unii se nasc în familii cu bani și relații. Alții trebuie să muncească din greu pentru fiecare bănuț. Viața nu este și nu a fost niciodată un teren de joc echitabil.

Dar de unde ne-a venit ideea că ar trebui să fie astfel? Și când am început să pretindem că guvernele trebuie să se ocupe de așa ceva?

În realitatea obiectivă, acest lucru este imposibil. Egalitatea nu poate fi impusă, legiferată sau reglementată. Avem, cu toții, trupuri diferite, părinți diferiți, traume și talente diferite.

Când eram tânără, mi-aș fi dorit să am o altă constituție a corpului, pentru a putea continua patinajul artistic și după pubertate. Mi-aș fi dorit să fiu mai înaltă, ca să fiu bună la baschet. Dar dorințele mele nu au putut schimba realitatea obiectivă.

Mi se părea nedrept. Nu aveam corp de patinatoare sau de baschetbalistă. Și nu arătam nici ca fetele de pe corpețile revistelor. Dar așa stăteau lucrurile, pur și simplu. Am fost nevoită să trăiesc în adevărul a ceea ce eram eu cu adevărat, să-mi accept limitele și să-mi descopăr punctele forte. Iar lecția pe care am învățat-o mi-a influențat întreaga viață: nu putem adapta realitatea în funcție de dorințele noastre, dar putem înfrunta adevărul cu smerenie, efort și având un scop.

M-am născut cu alte daruri: o minte ageră, o etică a muncii puternică, simțul umorului și capacitatea de a persevera. Acestea sunt instrumentele care mi-au fost date. Fratele meu, pe de altă parte, era cel simpatic, un muncitor extraordinar și un lider înnăscut. Ne-am născut din aceiași părinți, am crescut în aceeași casă, și totuși viețile noastre arată complet diferit. Uneori el a câștigat mai mulți bani decât mine; alteori eu am câștigat mai mulți decât el. Nu este nedrept; e pur și simplu, viață.

Nu este treaba guvernului să ne facă fericiți și egali. Treaba guvernului este să creeze condițiile necesare pentru ca cetățenii să aibă șanse egale de dezvoltare, în funcție de calitățile și talentele lor reale. Restul ne privește doar pe noi. Atunci când eliminăm durerea și frustrarea de a nu fi printre cei mai buni, eliminăm chiar combustibilul care impulsionează creșterea umană.

Durerea de-a nu ne fi ridicat la înălțimea dorită este cea care ne stimulează progresele. Ambiția face parte din natura umană.

Suntem construiți diferit: avem IQ-uri diferite, sănătate metabolică diferită, temperamente diferite, circumstanțe familiale diferite. Unele dintre aceste lucruri le putem controla; multe altele nu. Dar niciuna dintre aceste caracteristici nu poate fi egalizată prin politici guvernamentale.

În aceste privințe corectitudinea și echitatea sunt imposibile. Nu poți legifera rezultatul, ci doar oportunitatea. Oportunitățile ar trebui să fie disponibile în mod egal tuturor celor dispuși să le folosească. Dar rezultatul va varia întotdeauna, deoarece fiecare om este unic și diferit de toți ceilalți.

Soțul meu a avut șapte frați și s-a născut într-o baracă de ciment din Mexic. Astăzi, deține o fermă de 200 de acri în Texas. Care erau șansele să se întâmple asta? Una la un milion, poate. Este „corect” ca frații lui să nu trăiască aceeași viață? Bineînțeles că nu. Dar nu despre asta e vorba. Miracolul este că el a putut. Că un om născut în sărăcie și-a putut construi o viață dincolo de orice imaginație.

Și poate că soțul meu consideră că este nedrept să muncească atât de mult, în timp ce frații lui, odată ieșiți de la serviciu, se pot întinde într-un hamac , cu niște bere rece alături, în fiecare zi lăsată de Dumnezeu.

Dreptatea sau nedreptatea țin uneori de percepție. Soțul meu visează să se mute înapoi în Mexic, pentru a duce o viață mai simplă, cu mai puține responsabilități. Între timp, frații lui cred că viața lui e mai frumoasă și mai ușoară decât a lor.

Așadar, cine percepe corect lucrurile? Cine are viața cea mai bună?

De fapt, dreptatea, așa cum o percepem noi, poate fi și doar o lentilă prin care ne privim pe noi înșine și pe toți ceilalți.

Mollie Engelhart este agricultor regenerativ și fermier. Este dedicată suveranității alimentare, regenerării solului și educației privind autogospodărirea și autosuficiența alimentară.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici