În 2012, anul în care Xi Jinping a preluat puterea, se sărbătorea cea de-a 63-a aniversare a înființării Republicii Populare Chineze. Era o perioadă de criză profundă atât în cadrul Partidului Comunist Chinez, cât și în țară, marcată de precedente îngrijorătoare în istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).

În 1980, la cea de-a 63-a aniversare a conducerii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în Polonia a izbucnit cel mai puternic protest din Imperiul Sovietic. În 1956, cu 24 de ani mai devreme, puterea sovietică mai fusese zdruncinată, pentru prima oară, de revolta de la Budapesta. În 1968, 12 ani mai târziu, a venit rândul Pragăi. Protestele de la Budapesta și Praga au fost înăbușite în sânge. Revoltei de la Varșovia i se rezervase un destin identic însă, de această dată, lucrurile păreau ceva mai complicate. La Vatican se găsea un papă plonez, care putea vorbi atât cu muncitorii de pe șantierele navale poloneze, aflați în grevă, cât și la Washington, unde un catolic devotat conducea CIA. Protestele nu s-au limitat la un singur oraș, ci s-au răspândit în întreaga țară. Polonia era mai mare decât Ungaria sau Cehoslovacia.

Guvernul polonez era conștient de riscurile existente și căuta o cale de ieșire, un echilibru între stabilitate și reformă. Iar liderii de la Moscova erau iritați de poziția dură împotriva protestatarilor care, în esență, nu erau anticomuniști fățiși, ci își doreau un socialism cu față umană și ceva mai multe libertăți.

URSS a răspuns presiunilor liberale în principal prin represiune, încă de la preluarea puterii, în 1917. Dar acum, acestă abordare părea depășită, era nevoie de un răspuns diferit, mai tolerant.

Combinația tuturor acestor factori a dus, câțiva ani mai târziu, la reformele lui Gorbaciov, eșuate până în cele din urmă, fapt demonstrat de tentativa de lovitură de stat a radicalilor și de prăbușirea Uniunii Sovietice, 12 ani mai târziu.

În 2012, China s-a confruntat cu o situație similară.

Spre deosebire de Uniunea Sovietică, care reprimase libertatea economică și politică, liderii PCC au experimentat o formulă diferită, acordând treptat libertăți economice și personale, suprimându-le doar pe cele politice.

Practic, cam în aceeași perioadă cu reformele lui Deng Xiaoping din 1980, la Bejing a izbucnit un protest care revendica cea de-a patra modernizare – democrația.

În 1989, a izbucnit din nou, în Piața Tiananmen. Zece ani mai tîrziu, în 1999, a apărut criza Falung Gong. Iar în 2012, șeful poliției din orașul Chongqing, un apropiat al membrului Politburo Bo Xilai, a fugit la consulatul american din Chengdu cu o grămadă de documente secrete.

Apoi, fratele lui Ling Jihua, membru al Biroului Politic și șeful biroului președintelui demisionar Hu Jintao, a fugit și el în Statele Unite cu un munte de dosare secrete. A fost haos, dar, mai important, cele întâmplate au dovedit că acordul încheiat la Congresul din 2002 – când când președintele Jiang Zemin a demisionat, transferând doar parțial puterea succesorului său, Hu Jintao – a eșuat.

Lupta pentru putere dintre vechii și noii lideri amintea de conflictul dintre vechea gardă și Biroul Politic aflat în funcție, care a condus la protestele de la Tiananmen.

Prăbușirea URSS, în 1992, s-a constituit într-un avertisment foarte puternic. Liderii partidului susțineau că reformele politice democratice ar putea scăpa de sub control, ducând la dezintegrarea statului. În 2012, ei au ajuns la concluzia că nu mai există decât o singură modalitate de a restabili ordinea: concentrarea puterii în mâinile succesorului desemnat al lui Hu Jintao, Xi Jinping.

Astăzi, la 13 ani după acea cotitură decisivă, țara prezintă toate fisurile puterii concentrate. Dar, așa este politica – nimic nu durează pentru totdeauna. În filosofia chineză, politica trebuie să fie ca ploaia; trebuie să vină la momentul potrivit și în cantitățile cele mai benefice solului.

Da, exporturile chineze sunt în plină expansiune, iar tehnologia sa avansează rapid. Dar economia internă este într-o stare precară. Există deflație; piața imobiliară, care a fost principalul motor economic timp de peste două decenii, s-a prăbușit.

Pentru stimularea creșterii economice lente, bancherii iau în considerare opțiuni de credit cu dobândă zero sau rate fără dobândă. Acest lucru este fundamental, câtă vreme lumea face față tot mai greu inflației și ratelor ridicate ale dobânzilor. Deficitul administrațiilor locale și întreprinderilor de stat din China crește vertiginos, la fel ca și raportul datorie-PIB.

Dar populația, care a pierdut atât de mulți bani, este constrânsă la tăcere. Funcționarii de nivel mediu se simt, de asemenea, indignați de presiunile de sus și nu mai au posibilitatea de a câștiga câștige bani suplimentari (așa cum puteau înainte). Tinerii absolvenți nu își pot găsi locuri de muncă și așa mai departe.

Oamenii nu mai cheltuiesc la fel de mult, de teama viitorului. Mulți antreprenori au încetat să investească, iar creșterea este determinată în principal de proiecte de infrastructură care extind datoria internă, ceea ce duce la creșterea ineficienței și la risipa de resurse.

Dar toate acestea nu se traduc nicidecum în apariția unei opoziții active în cadrul Comitetului Central – oraganismul care l-ar putea înlătura pe Xi. Înlăturarea lui este o operațiune extrem de periculoasă, încercată de câteva ori fără succes și care poate conduce la dispariția rebelilor.

Mai mult decât atât – există și un calcul mai amplu. Sistemul este construit în jurul împăratului – dacă îl dobori pe împărat, sistemul va cădea odată cu el. Și atunci, oficialii și-ar pierde posturile. Astfel încât ei îl vor apăra pe împărat, indiferent de situație.

Cei din clasa de mijloc se află într-o situație similară: casele lor și-au pierdut jumătate din valoare, iar economiile au scăzut dramatic. Dar jumătate e mai mult decât nimic – mai ales în cazul unei revoluții. Membrii clasei de mijloc ar avea multe de pierdut, iar revoluțiile sunt făcut de oameni care nu-și mai pot pierde decât lanțurile.

La protestele de la Tianamen oamenii veneau cu biciclete pe care le lăsau într-un colț și, la plecare, o luau pe prima întâlnită în cale. Aproape la fel era și în 1999, în timpul protestelor antiamericane care au urmat atentatului cu bombă de la ambasada de la Belgrad.

Nu aveau nimic de pierdut dar, printr-o revoluție, puteau câștiga totul. Acum, mulți (majoritatea) au ceva de pierdut, iar câștigurile sunt incerte.

În plus, climatul internațional este diferit. Timp de decenii, idealurile de libertate și egalitate au mers mână în mână. La Budapesta, Praga, Varșovia, Moscova, Xidan sau în Piața Tiananmen, oamenii își doreau democrația. Deoarece toți credeau că democrația este bună. SUA au încercat să o exporte inclusiv în țările islamice ca pe o tehnologie oarecare, dar fără să reușească întotdeauna.

Pe de altă parte, odată cu eșecul Imperiului Sovietic, idealul unei societăți egalitare a pierit și în Occident. La scurt timp după aceea, lumina liberalismului s-a diminuat, de asemenea. Societățile occidentale au agreat social-democrația în anii 1960 și 1970, când erau bogate, familiile aveau mulți copii, iar distribuția globală a bogăției între națiuni era marcată de disparități semnificative. Țările dezvoltate se simțeu în siguranță, erau bogate; țările în curs de dezvoltare făceau parte din „lumea a treia”.

Acum țările bogate nu au copii și oamenii sunt mai săraci decât fuseseră părinții lor. Există sentimentul că bogăția actuală va fi pierdută iar fluxul de migranți cu culturi, obiceiuri și ambiții diferite, care bat la ușa lor și cerșesc bani la fiecare colț de stradă, este un semn practic că acest lucru chiar se întâmplă. Idealul nu mai este democrația sau egalitarismul, ci supraviețuirea, menținerea la starea actuală.

Mediile național și internațional converg. Drept urmare, nu există o opoziție activă în China. Prin urmare, Xi deține mai multă putere ca niciodată. Cât timp poate dura această situație? Care ar putea fi punctul de cotitură?

Acestea sunt întrebări pentru viitor. Dar Coreea de Nord se constituie într-un avertisment: dictaturile pot dura mai mult decât anticipăm. Chiar și fără a lua în considerare Coreea de Nord, Vietnamul socialist și Cuba sunt încă în picioare. China este mai mare și are fisuri din ce în ce mai mari, dar nu există nicio certitudine cu privire la ceea ce ne rezervă viitorul.

Și atunci, de unde au apărut zvonurile insistente despre căderea lui Xi? Nu există niciun semn că s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat; dimpotrivă. Numele său apare la știri în fiecare zi.

Se spune că partidul se pregătește să înființeze noi organisme guvernamentale. Nu există nicio indicație că aceste organisme, despre care știm puține detalii, l-ar constrânge pe Xi în vreun mod semnificativ. Dimpotrivă. Ele l-ar putea ajuta pe Xi să aibă o guvernare mai eficientă.

Aceste organizații ar putea ajuta la crearea unor proceduri capabile să facă administrația mai puternică. Vor apărea lideri noi, numiți chiar de Xi, care îi vor raporta direct. Adică, și mai mulți funcționari loiali în funcții de partid și de stat.

Astfel de remanieri birocratice sunt întotdeauna o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, clarifică procedurile; pe de altă parte, introduc rigiditate într-un sistem deja rigid. Nu este clar cum vor funcționa. Dar, per total, se dovedește că Xi rafinează continuu sistemul – ceea ce este încă un semn al puterii sale.

Reformele demonstrează, de asemenea, că sistemul necesită unele ajustări. În ciuda respingerii oficiale a reformelor democratice, unele schimbări sunt într-adevăr necesare, iar administrația nu funcționează prea eficient. În China, ar putea fi timpul să ne gândim la ceva mai îndrăzneț, dar lumea nu pare pregătită pentru asta.

Francesco Sisci, născut la Taranto în 1960, este un analist și comentator politic italian, cu peste 30 de ani de experiență în ceea ce privește China și Asia.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici