”Sati” era o veche tradiție hindusă, acum interzisă, în care o femeie se arunca pe rugul funerar al soțului ei. Era actul suprem de devotament, inițial voluntar, dar în timp a devenit o practică forțată. Femeile care nu doreau să moară în flăcări erau constrânse să o facă, în diferite moduri.

Unul dintre cazurile cele mai recente și mai înfiorătoare a fost cel al lui Roop Kanwar, o văduvă în vârstă de 18 ani din Rajasthan, India, despre care se spune că ar fi comis ”sati” în 1987, după moartea soțului ei. Martorii oculari au relatat că a fost forțată și că bărbații au stat de pază pentru a o împiedica să evadeze. Alții au susținut că a fost senină, alegându-și moartea de bună voie, în onoarea căsătoriei sale. Dar, indiferent de adevăr, urmările au fost incontestabile: mii de oameni s-au adunat să o privească cum arde, iar ea a devenit un simbol fie al iubirii absolute, fie al coerciției și controlului absolut.

”Sati” fusese scoasă în afara legii de britanici, încă din 1829, dar dar moartea lui Roop Kanwar arată că ideea din spatele ei nu a dispărut niciodată cu adevărat, ci pur și simplu și-a schimbat forma.

De ce scriu despre asta?

Pentru că totul se schimbă, dar rămâne la fel.

Acum câteva zile, deputata britanică Kim Leadbeater a distribuit pe X (fostul Twitter) o poveste despre un cuplu de vârstnici care au ales să moară împreună, reiterând un articol din The Guardian intitulat „Au ales să moară împreună: bunicii mei au scris capitolul final al unei povești de dragoste care a durat 70 de ani”. Ea a adăugat hashtagul #ChoiceAtTheEndOfLife și un emoticon cu o inimioară.

Aceasta se vrea a fi o istorioară romantică. Povestea unor oameni de nouăzeci de ani care, după 70 de ani de căsnicie, au decis să moară împreună, ținându-se de mână, prin sinucidere asistată, în New South Wales, Australia.

Sinuciderea devoțională este din nou la modă.

Dar, spre deosebire de ”sati”, nu a existat niciun rug. De data aceasta totul s-a întâmplat în prezența unui medic, cu documente oficiale, și conform legii, care este remarcabil de similară cu proiectul de lege privind moartea asistată propus în Regatul Unit.

Există însă o problemă foarte serioasă în ceea ce privește susținerea acordată acestui basm macabru modern de către deputata mai sus menționată. Niciunul dintre cei doi bătrâni nu suferea de o boală terminală.

Cei doi nu erau pe moarte. Erau pur și simplu bătrâni și, așa cum sugerează articolul, se luptau cu diverse dificultăți. Sufereau de afecțiuni cronice, dar nu se aflau la sfârșitul vieții. Au decis că venise vremea să moară, iar medicii i-au ajutat.

Povestea este concepută ca un sfârșit demn, în cadrul unui sistem medical plin de compasiune. Dar, dacă lăsăm sentimentalismul la o parte, ceea ce se vede este un adevărat scandal: o lege concepută pentru bolnavii aflați într-o fază terminală este utilizată în scopul facilitării sinuciderii celor triști și obosiți.

Conform proiectului de lege britanic privind moartea asistată, care propune o limită strictă de șase luni a speranței de viață, acest lucru nici măcar nu ar fi legal. Dar, acest caz arată cât de puternice pot fi derapajele. Legea poate spune „boală terminală” dar, în practică lucrurile pot sta diferit.

Ce se va întâmpla dacă emoticonul cu inimioară al lui Leadbeater nu este doar o extindere treptată a unui proiect dincolo de obiectivele sale originale, ci chiar mai mult decât atât, o aspirație? Sinuciderea pentru toți?

Poate că acesta este motivul pentru care atât de multe garanții au fost contestate sau abandonate tacit? De ce să punem obstacole, când scopul este de a-i ajuta pe oameni să treacă linia de sosire?

Așa cum este propus în prezent, proiectul britanic de lege privind moartea asistată nu conține nicio obligație a unei evaluări psihologice, și nicio obligație a medicilor de a sta de vorbă cu pacienții, sau de a informa familia. Proiectul de lege nu oferă nicio protecție persoanelor cu adevărat vulnerabile, printre care se numără deseori femeile.

O relatare convingătoare realizată de The Other Half a analizat peste 100 de cazuri de ”crime din milă” și ”înțelegeri de sinucidere” eșuate din Regatul Unit, în ultimii 25 de ani. Iar concluziile sunt înfiorătoare:

  • 88% dintre ucigași erau bărbați.

  • Majoritatea femeilor nu își exprimaseră dorința de a muri.

  • 78% nu erau bolnave în fază terminală, ci erau vârstnice, infirme sau cu dizabilități.

  • Uciderile au fost adesea violente – înjunghieri, sufocări, ciomăgiri.

  • Aproape niciunul dintre făptași nu a fost închis.

Reproducem câteva fragmente: ”Sistemul judiciar englez a creat, prin practică obișnuită, ”infracțiunea” uciderii din milă – omor prin imprudență diminuată – pentru bărbații care nu pot suporta infirmitatea femeilor – pedepsibilă doar cu pedeapsa tradițională pentru eutanasie, anume condamnarea cu suspendare.”

Eutanasia duală riscă să resusciteze ritualului ”sati”, pentru bărbații care nu pot face față deteriorării sănătății soției, sau pentru cei care nu suportă ideea ca văduva lor să trăiască singură. Asta nu înseamnă că toate cazurile de eutanasie duală ar implica constrângere – dar cum am putea ști? Deja, societatea simpatizează cu astfel de bărbați, mai degrabă decât să-i pedepsească. Calificarea unor asemenea sinucideri ca fiind ”eroice”, sau ”romantice” este mioapă sau, mai rău chiar, intenționat nesinceră. Moartea este reinterpretată nu ca o tragedie, ci ca un act de devotament și o alegere a stilului de viață.

De data aceasta nu mai există niciun rug funerar, ci doar doi bătrâni ținându-se de mână, într-un pat curat, cu actele semnate și seringa pregătită. Și un emoticon cu inimioară.

Laura Dodsworth este artistă fotografă, scriitoare și jurnalistă.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici