Hiper-liberalismul este noua religie de stat, nu doar în Franța, ci în întregul Occident.

 

Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice mi-a prilejuit o revelație.

În timp ce urmăream scenele scandaloase, eu (și aproape toți ceilalți) am înțeles că acestea se referă la Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. O femeie imensă, purtând o cască asemănătoare cu o aureolă, flancată de câțiva actori de avangardă, inclusiv trei travestiți. Aceștia fiind, pesemne, ucenicii. Masa s-a transformat apoi într-un podium și am fost serviți cu o prezentare de modă cu reprezentanți ai comunității LGBT, culminând cu un bărbat gol acoperit cu vopsea albastră strălucitoare. Sacré bleu!

”Aceasta este Franța”, a postat pe Twitter Emmanuel Macron imediat după aceea, aparent mulțumit că această reprezentație, ca și restul ceremoniei de deschidere, a exprimat tot ce merită elogiat în La Belle France.

Hiper-liberalismul este noua religie de stat, nu doar a Franței, ci și a Occidentului, în general.

Nu este deloc surprinzător că scena a fost frecvent acuzată și considerată drept o insultă gravă la adresa religiei creștine. Conferința episcopilor Franței a descris-o ca fiind o bătaie de joc și luare în deriziune a creștinismului; liderul Alianței Evanghelice din Marea Britanie a numit-o ”totalmente insensibilă, inutilă și ofensatoare” și chiar Elon Musk a spus că este ”extrem de lipsită de respect față de creștini”. Pe fondul reacțiilor, din ce în ce mai puternice, comitetul de organizare a eliminat videoclipul ceremoniei de deschidere de pe site-ul său, cerându-și scuze, deși – așa cum se întâmplă deseori în asemenea situații – a fost ulterior criticat că nu și-a pus suficientă cenușă în cap.

Dar ce se întâmplă cu adevărat, în această scenă? Un indiciu a fost, cred, oferit, de Thomas Jolly, actorul gay, în vârstă de 42 de ani și și directorul artistic responsabil de toată nebunia. El a negat cu fermitate orice intenție de batjocorire a creștinismului, spunând totodată ca a vrut să creeze un spectacol care să celebreze ”incluziunea”, un spectaol în care ”toată lumea să se poată simți reprezentată”. El a recunoscut că scenele controversate trebuiau să reprezinte un ospăț, dar unul dionisiac și nu unul creștin, cu insolitul personajul albăstriu în rolul de zeu al vinului. ”Ideea a fost să înfățișăm o mare sărbătoare păgână, legată de zeii Olimpului și, prin urmare, de Jocurile Olimpice”, a spus el.

Cred că ar trebui să-i acordăm lui Jolly beneficiul îndoielii și să admitem că poate nu a vrut să-i insulte pe cei 2,4 milioane de adepți ai celei mai răspândite religii din lume, în cadrul unei ceremonii care trebuia să fie despre reprezentarea tuturor oamenilor. Mai degrabă, paralela dintre scena pe care a regizat-o și Cina cea de taină a avut loc în subconștientul său. În ceea ce îl privește, valorile ”inclusive” încorporate în tablou – și în special cinstirea persoanelor trans – sunt sacre și, prin urmare, era firesc să le plaseze în acest cadru religios, chiar dacă nu și-a prea dat seama de ce. Hiper-liberalismul a devenit, până în cele din urmă, noua religie de stat, nu doar a Franței, ci și a Occidentului, în general. În calitate de succesor al creștinismului a împrumutat iconografia Noului Testament – nu atât o insultă, cât un omagiu neintenționat.

Și cred că Macron a vorbit serios când a spus că ”aceasta este Franța”. Filosofia politică a partidelor centriste care guvernează UE și încă dețin controlul în majoritatea statelor membre – iar acum și în Marea Britanie – este o sinteză a managerialismului și a ideologiei radicale progresiste. Este o coaliție neobișnuită de bancheri, birocrați, climatologi, vip-uri universitare și travestiți. Legitimitatea acestei clase conducătoare se bazează nu doar pe o așa zisă ”expertiză”, mult apreciată, ci și pe superioritatea lor morală. Ei sunt singurii în care putem avea încredere că ne vor conduce prin apele periculoase ale incertitudinii economice și geopolitice, protejând, în același timp, grupurile identitare sacralizate, cum ar fi persoanele trans și femeile de culoare, de represiunea bărbaților cis albi. Sunt tehnocrați, da, dar și cardinali ai bisericii justiției sociale.

Aceasta, deci, a fost revelația pe care am avut-o în timpul ceremoniei de deschidere – că Franța este o versiune postmodernă, seculară, a Iranului și majoritatea țărilor occidentale nu mai sunt democrații liberale, ci teocrații tehnocratice. Sau, mai degrabă, o mare teocrație globală, întrucât părțile constitutive nu mai sunt state suverane, ci avanposturi ale aceluiași imperiu guvernat de aceiași clerici. Asta a fost clar când am participat marți la voleiul de plajă de pe stadionul de lângă Turnul Eiffel, unde oamenii și-au fluturat steagurile și a scandat numele țărilor lor, mimând naționalismul. De fapt, ei erau cetățeni ai noii teocrații în care expresiile autentice ale naționalismului sunt demonizate drept ”extrema-dreaptă”.

Cât va dura acest regim? Este greu de spus, dar în timp ce mă uitam la spectatorii cu părul roz din umbra Turnului Eiffel, mulți dintre ei împodobiți cu piercinguri și tatuaje, am avut o puternică sezație de retrăire a ultimelor zile ale Romei. Orice filosofie politică care îl transformă pe Papa Ștrumpf în purtător de standarde de siguranță nu va dăinui mult pe acest Pământ.

Toby Young este editor asociat la The Spectator

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici