Pentru cei care au trăit declinul și căderea Imperiului Roman – unul dintre cele mai mari din istoria omenirii, care cuprindea Europa Occidentală, Orientul Mijlociu și Africa de Nord și care, după patru secole de pace, a început să se clatine, măcinat de inflație, criză social economică și năvălirile popoarelor migratoare – înfrângerile militare, războaiele civile, decadența și incompetența elitelor, miile de sclavi și de mercenari străini, inflația, foametea și molimele nu puteau fi decât factori generatori ai unei cumplite disperări.

Spre deosebire de cei puțini suficient de bogați pentru a se putea izola în bule de opulență și confort, martorii direcți ai unor prăbușiri și distrugeri nemaivăzute până atunci aveau toate motivele să creadă că venise literalmente sfârșitul lumii.

Și totuși… Știm cu toții povestea. Imperiul a căzut, dar patrimoniul cultural și spiritual al Romei și al Greciei a fost păstrat nu de aristocrații și marii cărturari ai epocii, ci de niște omuleți stranii, adepți ai unei religii orientale, care propovăduia iubirea și speranța.

Deși persecutorii lor îi aruncau în arenele cu lei, leoparzi sau urși, îi răstigneau ori îi jupuiau de vii, aceștia aveau convingerea că, de fapt, nu se îndreptau înspre moarte ci înspre adevărata viață, iubirea lor pentru Dumnezeu fiind mai puternică decât frica.

Disperarea acelor oameni, prea îndepărtați de evenimentele din Evanghelii pentru a-l fi văzut pe Iisus în carne și oase și care, totodată, nu-și puteau nici măcar imagina măreția civilizației ce se va întemeia pe credința lor, ar fi putut fi, totuși, scuzabilă.

Cu toate astea, nici persecțiile păgânilor, nici lăcomia invadatorilor și nici decăderea morală a elitelor conducatoare ale Imperiului nu le-au putut zdruncina nădejdea în viitor.

Astăzi, însă, comunitățile creștine (atât cele din Occident cât și o mare parte a celor est europene), sunt devastate de heterodoxie, vanitate și disperare.

Lumea de azi stă să se prăbușească întocmai ca aceea a creștinilor din Imperiului Roman târziu, dar noi nu părem nici deosebit de motivați și nici pregătiți pentru sarcina de reconstruire a unei noi ordini. Poate că lipsa persecuțiilor din ultimele secole ne-a făcut mai indolenți și mai blânzi, sau poate că suntem mai lipsiți de convingere.

Lumea și Biserica au avut dintotdeauna opinii diferite cu privire la escatologie dar, în ceea ce ne privește pe noi, cei de azi, atât intervenția directă a lui Dumnezeu, cât și semnificația spirituală a evenimentelor pe care le parcurgem, au fost împinse într-un plan foarte îndepărtat. ”Gândirea lumească” a devenit dominantă.

Conform ”gândirii lumești”, valurile istoriei nu au nicio semnificație perceptibilă, iar omenirea se îndreaptă neabătut înspre o utopie tehnologică. Sau, alternativ, înspre o revoluție socială care va mătura lumea, făcându-le dreptate tuturor celor oprimați – o întreprindere prometeică, într-o lume lipsită de sens.

Pentru creștinii de astăzi toate acestea se constituie într-o premoniție a Iadului, dar ceea ce este cu adevărat straniu este faptul că, în mințile multora dintre ei, asemenea scenarii par suficient de puternice și de înspăimântătoare cât să poată înăbuși însuși mesajul Evangheliilor.

Or, atunci când vorbim despre creștini, vorbim despre oameni de la care ne-am aștepta să posede tărie sufletească, capacitate de îndurare și nădejde dincolo de limitele obișnuite.

Susținători ai principiilor generatoare ale omenirii, apărători ai forțelor care reconstruiesc și reconstituie civilizațiile – iubirea, mila, pocăința, smerenia și credința neabătută în triumful Binelui –  însușiri ale ființei umane care pot fi estompate pentru lungi perioade de timp, dar niciodată eliminate complet – creștinii nu pot și nu au voie să-și piardă niciodată nădejdea.

Dacă situația este, într-adevăr, atât de îngrozitoare, atunci ei sunt cei chemați să devină creatorii germenilor unei noi civilizații a cărei întemeiere nu o vor vedea niciodată cu ochii lor și pe care nici copiii lor s-ar putea să n-o vadă.

Dar, chiar și în caz contrar, viitorul va veni cu nenumărate încercări, căci forțele Răului nu dorm niciodată. Și așa stând lucrurile, creștinii trebuie să se regrupeze, să-și consolideze apărarea și chiar să să treacă la ofensivă.

Pentru a face față provocărilor care ne așteaptă avem nevoie de iubire, curaj, inteligență și nădejde. Iar nădejdea nu poate încolți acolo unde există disperare.

Nedeea Burcă