Aaron Kheriaty
Prietena și colega mea Dr. Mary Talley Bowden a abordat, deunăzi, una dintre problemele care ne-au nedumerit cel mai mult în perioada pandemiei: ”O întrebare fundamentală. Un prieten din vremea când nu împlinisem încă cinci ani refuză să mai vorbească cu mine din cauza opiniilor mele despre covid. Știu că mulți dintre noi am trecut prin asta. Puteți explica psihopatologia?”
În opina mea există două explicații, ambele din domeniul psihologiei sociale – teoria modelării maselor a lui Matthias Desmet și teoria contagiunii mimetice a lui Rene Girard, ambele ajutând-ne să răspundem la această întrebare și explicând, totodată, unele dintre cele mai derutante comportamente apărute în timpul pandemiei.
Cea dintâi, teoria modelării maselor, a fost adusă în atenția publicului atunci când prietenul meu Robert Malone a rezumat-o pe scurt în podcastul lui Joe Rogan. Internetul a început să fiarbă, oamenii au încercat să afle cât mai multe despre concept, dar stăpânii tehnologiei de la Google au intervenit pentru a îngropa informațiile căutate. Până în cele din urmă contul de Twitter al lui Malone a fost suspendat, iar Rogan a fost nevoit să înfrunte furia contestatarilor.
Trebuie spus, însă, că teoria lui Desmet se bazează pe un corpus solid de cunoștințe de teorie socială și psihologie acumulate în ultimele sute de ani. Așa cum explică profesorul de la Universitatea din Gent, în anumite condiții societale, oamenii își însușesc o anumită narațiune nu pentru că ar fi adevărată, ci deoarece aceasta consolidează niște legături sociale de care au o disperată nevoie.
Fenomenul apare în condiții foarte specifice. Astfel, în primul rând, oamenii trebuie să fie deconectați unii de alții, privați de legăturile sociale cele mai semnificative. Chiar și înainte de apariția covid 19, oamenii din marile orașe se confruntau cu o adevărată epidemie de singurătate, iar carantinele au exacerbat izolarea până în punctul în care conexiunile interumane reale au fost aproape total suspendate și înlocuite cu unele virtuale.
A doua condiție este lipsa oricărui sens al vieții, care decurge direct din lipsa apartenenței la o rețea socială, fie aceasta familială, profesională, sau religioasă. Desmet menționează în acest sens că, în 2017, sondajele Gallup au constatat că 40% dintre oameni își percepeau meseria ca fiind complet lipsită de sens, iar alți 20% mărturiseau că muncesc fără nicio motivație. Doar 13% dintre cei intervievați considerau că ocupația lor are semnificație și valoare. Teoreticienii sociali, de la Max Weber la Emile Durkheim, au documentat această tendință spre atomizarea socială și pierderea dimensiunii religioase în societățile occidentale încă din secolul al XIX-lea, când a început să predomine o viziune mecanicistă asupra omului și a lumii.
O a treia condiție este prezența, în rândurile populației, a anxietății anticipatorii. Nu este nevoie de studii, diagrame și grafice – deși sunt multe acum – pentru a demonstra prezența la nivel mondial a acestei afecțiuni în perioada pandemiei.
Anxietatea anticipatorie este o formă de frică care nu este îndreptată înspre un obiect sau o situație specifică. Dacă ne este frică de șerpi, știm că trebuie să ne ferim de aceștia și, prin urmare, evităm pur și simplu toate locurile în care am putea să îi întâlnim. Frica de un virus invizibil și periculos este, însă, diferită și foarte greu de suportat pentru că nu dispunem de mijloacele necesare pentru a o modula sau controla. Astfel încât, odată blocați în această stare de spirit, ne simțim neputincioși pentru că nu știm ce anume trebuie evitat sau unde anume am putea fugi, fiind totodată gata să facem orice pentru a ne elibera.
A patra condiție, un corolar al primelor trei, este existența unui nivel ridicat de frustrare și agresivitate în rândurile populației. Dacă oamenii se simt deconectați din punct de vedere social, având, totodată, sentimentul că viața lor nu are nici valoare și nici sens (sunt izolați, nu pot merge la lucru sau la școală) devin o pradă ușoară a anxietății anticipatorii și, pe cale de consecință, a furiei și a frustrării generate de suferința psihică. Și, dezorientați, vor căuta un obiect înspre care să-și direcționeze această furie și frustrare.
Dacă, în aceste condiții, mass media avansează o anumită narațiune, indicând un obiect al anxietății și oferind, totodată, o strategie de luptă împotriva acestuia, oamenii devin dintr-o dată dornici să contribuie în mod direct la excluderea sau chiar la distrugerea dușmanului comun. Ceea ce, de prisos s-o mai spunem, este extrem de periculos.
Având în vedere numărul mare al celor care participă la această strategie colectivă, apare un nou tip de legătură socială, o nouă solidaritate, care induce oamenilor o stare aproape euforică. Ei se simt conectați din nou, rezolvând astfel o parte a crizei, problema sensului fiind de asemenea soluționată prin unirea împotriva obiectului anxietății, ceea ce permite și defularea frustrării și agresivității acumulate. Această pseudosolidaritate a maselor este îndreptată întotdeauna împotriva unui grup extern stigmatizat, legătura comună fiind consolidată și mai mult prin ura și dezgustul nutrite față de membrii acestui grup.
Oamenii aderă la narațiunea livrată chiar și atunci când aceasta devine absurdă și totalmente ruptă de realitate, nu deoarece ar crede în ea, ci din cauza legăturii sociale nou create, la care nu sunt dispuși să renunțe. La fel ca în hipnoză, câmpul lor vizual devine excesiv de restrâns și, chiar dacă pot fi vag conștienți de daunele colaterale sau de anumite contradicții deosebit de evidente, acestea au un impact congnitiv sau emoțional foarte redus – dovezile pur și simplu încetează să mai conteze. Iar furia colectivă se îndreaptă tocmai împotriva celor care resping bazele noilor legături sociale.
E suficient să ne reamintim tapajul teribil al mijloacelor media, al decidenților politici și al oficialilor din sănătatea publică vizavi de cei care refuzau să respecte distanțarea socială și toate celelalte ”măsuri” și ”restricții” anticovid, pentru a realiza că aceștia reprezentau grupul țintă desemnat. Pentru masele galvanizate de ”lupta împotriva virusului ucigaș”, respectarea cu sfințenie a ”măsurilor” erau comportamente ritualice menite să consolideze legătura socială. A existat un număr mare de oameni care nu au fost intrigați nici măcar de absurditatea crasă a unora dintre aceste măsuri, părându-li-se, de exemplu, cât se poate de normal să poarte masca de la intrarea într-un restaurant până la masă și să și-o scoată apoi, deîndată ce s-au așezat.
Cercetările lui Desmet sugerează că aproximativ 30% din populația totală, de obicei oamenii care sunt predispuși la hipnoză, îmbrățișează pe deplin narațiunea care conduce acest proces de modelare a maselor. Alți 40 sau 50% nu o îmbrățișează pe deplin, dar nici nu vor să reziste public și să suporte adversitatea și cenzura segmentului de 30% al ”adevăraților credincioși”. Doar 10 până la 20% din populație sunt greu de hipnotizat, încercând să se opună fățiș exceselor distructive. Nivelul de inteligență al cuiva nu se corelează în niciun fel cu un grup sau altul, deși unii factori de personalitate probabil o fac.
Indivizii ”captivi” sunt insensibili la argumentele raționale, reacționând, în schimb, la imagini, inclusiv numere și statistici prezentate în diagrame și grafice, precum și la repetarea continuă a mesajelor centrale narațiunii. Desmet susține, de asemenea că – asemenea cuiva hipnotizat și insensibil la durere până într-atât încât poate fi supus unei operații fără anestezie – un om prins în procesul de modelare a maselor devine radical insensibil la orice alte valori importante în viață. Îi pot fi luate bunurile sau libertatea, fără ca el să țină seama de astfel de pierderi și prejudicii.
În cazuri extreme, masele devin capabile de atrocități făptuite cu convingerea îndeplinirii unei datorii sacre, în numele unui ”bine mai mare”.
Gustave le Bon, autorul celebrei Psihologii a mulțimilor (1895) spunea că, dacă cei treji vor încerca să-i trezească pe somnambuli vor avea, într-o primă fază, foarte puțin succes dar, cu toate acestea ei trebuie să continue să încerce, în mod pașnic și nonviolent, să prevină tot ce-i mai rău. Agresorii vor folosi orice violență drept un pretext pentru sporirea persecuțiilor și a represiunii, dar este important să perseverăm spunând adevărul și exercitând o rezistență nonviolentă.
Pe lângă toate acestea, cunoștințele unuia dintre cei mai mari gânditori ai secolului al XX-lea, profesorul Rene Girard de la Stanford, despre contagiunea mimetică și fenomenul țapului ispășitor, sunt utile și vin în completarea teoriei modelării maselor. Girad a observat că ne imităm nu doar comportamentele, ci și dorințele. Până în cele din urmă ne dorim cam aceleași lucruri, ceea ce duce la rivalitate mimetică, crescând totodată tensiunile și conflictul social.
Or, pentru a rezolva acest conflict, societățile se folosesc de fenomenul țapului ispășitor. Tensiunea socială (amplificată de carantine și de propaganda bazată pe frică) este atribuită unei persoane sau unui grup social cu înțelesul implicit că, odată scăpați de acel/acei membri ”necurați” ai societății, lucrurile se vor rezolva de la sine.
Alungarea, marginalizarea sau distrugerea țapului ispășitor promite în mod fals să readucă armonia în societate. Deși găsirea unui țap ispășitor ameliorează oarecum tensiunile sociale, acest lucru este întotdeauna doar temporar. Rivalitatea mimetică continuă, tensiunile sociale cresc din nou și trebuie identificat un alt țap ispășitor (de exemplu, inamicul public de azi nu mai este cel care nu vrea să respecte ”distanțarea socială” și nu poartă mască, ci ”putinistul” care raspândește o presupusă dezinformare privitoare la războiul din Ucraina.) Și ciclul poate continua așa, la nesfârșit.
Conștientizarea inocenței ”țapului ispășitor”, faza terminală a contagiunii mimetice, este o lecție pe care deocamdată nu am parcurs-o.
Traducere și adaptare: Nedeea Burcă
Sursa: aici
