Bună ziua, prieteni!
După cum spuneam data trecută, Elif Shafak e în lista mea de preferați.
Romanul aici de față este unul care dă glas oamenilor invizibili din societate, celor abuzați și zdrobiți de viață, făcând în același timp un portret al cosmopolitului Istanbul al zilelor noastre, într-o o perioadă în care în Orient și mai ales în Turcia începea o armonizare culturală și politică a Estului cu Vestul.
Autoarea spune povestea Leilei, o prostituată agresată pe o stradă a marelui oraș. Din nou, o face într-un mod inedit, începând cu finalul. Leila Tequilla este ucisă dar timp de zece minute și 38 de secunde mintea ei lucrează febril, trecând în revistă întreaga sa viață, presărată cu evenimente traumatizante.
Încercând să scape din „închisoarea” de acasă unde nu putea decât să se stingă lent( fără cărți, fără deschidere spre cunoaștere care brusc îi sunt interzise de un tată frustrat că unicul și mult așteptatul fiu se naște cu o formă severă de sindrom Down) caută libertatea în orașul „unde sfârșesc în cele din urmă toți nemulțumiții și toți visătorii”. Află în schimb o altă temniță, mai cumplită decât prima.
” Bărbatul ăsta și femeia asta-care nu-i era, de fapt, mătușă, ci parteneră de afaceri-au vândut-o pe Leila unui străin chiar în aceeași noapte, iar până la sfârșitul săptămânii altor câțiva. O puneau să bea cât mai mult ca să-și aducă aminte cât mai puțin. Ce nu văzuse înainte, vedea acum: ușile erau încuiate cu lacătul, ferestrele bătute în cuie, iar Istanbulul nu era un oraș al oportunităților, ci al cicatricilor”.
Și pentru că rudele de sânge devin irelevante și inexistente( odată plecată de acasă, ea este ca și moartă pentru familie, acesteia refuzându-i-se orice sprijin) Leila își găsește alinare și înțelegere printre prieteni, la fel de traumatizați și părăsiți ca și ea. Ei devin „familia de apă”.
„Deși era adevărat că nimic nu putea înlocui o familie de sânge iubitoare și fericită, în absența uneia, o familie de apă bună putea să spele rănile și durerea strânsă înăuntru ca funinginea. De aceea era posibil ca prietenii să ocupe un loc prețios in inima ta”.
Motiv pentru care cei 5 prieteni ai Leilei sunt singurii care îi observă dispariția și care încearcă să-i găsească apoi un loc de odihnă veșnică, altul decât unul anonim în Cimitirul celor singuri -” cel mai singuratic cimitir din Istanbul, rezervat pentru nedoriți, nedemni și neidentificați”.
Interesant este că cimitirul este prezentat ca un personaj separat, o „entitate vie care respiră. […] Aici întunericul era mai puțin o absență a luminii și mai mult o prezență în sine”.
La final, Leila se desprinde de lumea care a nedreptățit -o și a aruncat-o la gunoi ca pe o jucărie stricată găsindu-și pacea, liniștea și fericirea de care nu a avut parte în timpul vieții. Și mai face ceva. Dă un sens vieții prietenilor săi, într-un oraș și o lume în continuă schimbare.
” Fusese cel mai înțelept lucru să se mute toți cinci în aparatamentul Leilei și să împartă cheltuielile. Pe cont propriu erau vulnerabili, împreună deveneau mai puternici.”
Este un roman emoționant despre viață, moarte cu tot bunul și răul ce se întâmplă între cele două momente dar cu un final plin de speranță.
De citit!

Adriana Crăciunescu