În contextul isteriei generate de așa zisa amenințare la adresa democrației reprezentată de grandilocvența lui Donald Trump, puțini dintre noi mai observă că excesele atât de bine finațatei mișcări ecologice reprezintă, probabil, o primejdie, probabil, mult mai mare și menită să dăinuiască mult timp de acum înainte. Așa cum scriu Jonathan Blake și Nils Gilman în noua lor carte, Children of a Modest Star, pericolul îndelung mediatizatelor ”schimbări climatice” presupune anularea autodeterminării statelor naționale și transferarea autorității acestora înspre o”guvernare planetară” care, călăuzită de ”știința planetară”, ar decreta de una singură felul în care generăm și utilizăm energia.

Asemenea propuneri reflectă nu doar extremismul partidelor verzi, ci beneficiază și de sprijinul establishmentului corporatist, atât în Europa cât și în America de Nord. Ideea de guvernare post națională s-a constituit într-un aspect esențial al liberalismului corporatist, încă de la apariția The Limits to Growth, darea de seamă din 1972 a Clubului de la Roma, organizație finanțată de celebra familie oligarhică Agnelli. The Limits to Growth a fost inițiatoarea agendei controlului centralizat, a austerității și a reducerilor bugetare necesare împiedicării foametei generalizate și a haosului despre care se presupunea că vor fi generate de creșterea populației.

În ultimii 45 de ani – în ciuda tuturor dovezilor care demonstrează contrariul – această abordare a devenit tot mai influentă. Proiecțiile privitoare la tot soiul de dezastre și penurii de alimente sau resurse naturale continuă să fie acceptate în mod necritic pretutindeni în cercurile academice și politice, precum și în mass media. Toate acestea în ciuda faptului că energia și hrana sunt mai abudente decât oricând până acum, lumea cunoscând în această perioadă cea mai mare creștere a bunăstării din întreaga sa istorie.

Problemele cu care se confruntă verzii occidentali

Chestiunea schimbărilor climatice este, prin natura sa, globală, transcende granițele naționale. Impulsul centralizator vine într-un moment în care statul național, cel puțin în SUA și Europa, își pierde controlul asupra tinerilor, precum și asupra elitelor. Ceea ce a creat pentru Blake și Gilman un bun prilej pentru a sugera că numai ”instituțiile planetare”, conduse de experți acreditați pot aborda această problemă.

În ciuda unor asemenea sugestii mărețe, verzii occidentali au, deocamdată, o problemă. Anume, populația. Majoritatea oamenilor din clasa mijlocie și muncitoare occidentală nu agreează o agendă care preconizează locuințe mai mici, mai puțină mobilitate, creșterea costurilor de încălzire, mai puțin aer condiționat și o dietă mai austeră. Robert Jackson, profesor de știința sistemului Pământului (studiul componentelor interconectate ale mediului nostru – atmosfera, hidrosfera, litosfera, criosfera și biosfera – și modul în care acestea interacționează pentru a produce un întreg integrat, n.tr.) spune că americanii ar trebui să se învețe să trăiască cu un sfert din ceea ce trăiesc acum, adică, în esență, să întoarcă ceasul la modelele de consum din anii 50).

Această presiune este cu atât mai neplăcută cu cât creșterea emisiilor de gaze cu efect de seră este legată aproape în întregime de țările în curs de dezvoltare. China emite acum mai multe GES decât Japonia, UE și America de Nord la un loc. Ceea ce face Occidentul este din ce în ce mai puțin relevant. Este puțin probabil ca țările în curs de dezvoltare ca Pakistanul, India, Bangladeshul să oprească utilizarea extinsă a combustibililor fosili, în special a cărbunelui. Xi Jinping sugerează că obiectivele climatice ”nu pot fi desprinse de realitate… Nu putem arunca la gunoi ceea ce ne hrănește acum, în vreme ce ceea ce ne va hrăni în viitor nu se află în buzunarul nostru.”

Radicalizarea agendei climatice

Având în vedere reticențele evidente ale puterilor nonoccidentale de a îmbrățișa ”tranziția energetică”, ”climatiștii” occidentali încearcă să impună condiții draconice oamenilor din țările cu venituri mari. Așa au apărut politicile guvernamentale de reducere a numărului de mașinilor cu motor cu combustie internă, interzicerea noilor instalații de gaze naturale și, totodată, refuzul de a accepta energia nucleară ca o alternativă ”curată” la ”energia regenerbilă” ineficientă. În majoritatea țărilor occidentale, verzii s-au transformat în aliați ai stângii progresiste. Personajele isterice de tipul Gretei Thunberg și nebuniile distructive ale activiștilor de mediu sunt reprezentative pentru această radicalizare și ascensiune a nihilismului cultural.

În loc de discuții serioase despre un subiect foarte complex, lobby-ul climatic oferă discuții nesfârșite despre consecințe catastrofale, inclusiv foametea generalizată și o creștere rapidă a numărului de decese pricinuite de schimbările climatice. Decenii de predicții ale dezastrului iminent s-au dovedit mai degrabă teatrale decât exacte. ”Știința climei”, scria John Clauser, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 2022 ”a metastazat în pseudoștiință de șoc jurnalistic.”

Cu toate acestea, instituțiile media continuă să joace rolul de idioți utili ai lobbyului climatic. Acest lucru poate fi observat în neobositele campanii de presă, care generează articole precum cel apărut anul trecut, în New York Times, care spune că refugiații climatici se îndepărtează de locuri precum Texas, în ciuda binecunoscutelor fluxuri continue de migrație în direcția opusă. De altfel, media poate fi chiar cumpărată. Familia Rockfeller, moștenitorii averii companiei Standard Oil și alți verzi ultra bogați finanțează, în prezent, reporteri climatici maleabili de la organe precum Associated Press și National Public Radio.

Această campanie a reușit să radicalizeze specialiștii cu orientare de stânga și de asemenea a declanșat ”anxietatea climatică” a unui număr foarte mare de tineri din întreaga lume. Încercările permanente și adesea necorespunzător argumentate de a învinui schimbările climatice pentru fiecare dezastru provocat de incendii și uragane, precum și pentru valurile de căldură și seceta, conduc la o permanentă stare de isterie colectivă.

Revolta maselor

Climatiștii și acoliții lor din mass media ignoră consecințele cursei nebune de a obține emisii ”net zero” asupra familiilor sau națiunilor. În acest război de clasă modern, umanitatea însăși este disprețuită în mod deschis. Zeloți precum fostul biolog al National Park Service, David M. Graber, consideră oamenii o adevărată ciumă.

Deloc surprinzător că o asemenea abordare nu duce la câștigarea de noi adepți. Un sondaj recent Gallup arată că doar 3% din populație consideră schimbările climatice și mediul preocuparea lor principală. Chiar și, tinerii, grupul cel mai preoupat de această tematică, o clasează cu mult sub alte îngrijorări precum inflația, scumpirea locuințelor, violența, locurile de muncă și corupția.

Cu siguranță, majoritatea americanilor susțin noțiunea de atenuare a schimbărilor climatice, dar par mai puțin dispuși să plătească un preț mare pentru aceasta, cea mai mare parte a acestora a acestora n-ar da nici măcar 10 USD pe lună pentru ”salvarea” planetei. În schimb, un sondaj recent sugerează că elitele urbane – cei cu venituri mari și diplome de studii superioare – favorizează noțiuni nepopulare precum raționalizarea gazelor și a cărnii.

În trecut, încercările de a reduce poluarea aerului și a apei beneficiaseră de un sprijin larg. Dar noua agendă privind schimbările climatice nu oferă niciun câștig tangibil, ci doar un bilet sigur de coborâre la un status social inferior. În Europa, ale cărei organisme de conducere transnaționale nealese au îmbrățișat cu mândrie fundamentalismul climatic, există acum o opoziție din ce în ce mai mare față de politicile ecologice – demonstrată izbitor la recentele alegeri – în timp ce populația se confruntă cu realitatea închiderii industriilor, în special a industriei germane, atât de măreață odinioară.

Dar nu sunt doar germanii; politicile climatice ale UE deranjează, de asemenea, partidele din Franța, Țările de Jos, Polonia, Suedia și Italia. În mare parte, este un conflict între cei care se bazează pe energie la prețuri accesibile – muncitorii din fabrici, fermierii, oamenii implicați în logistică – și obsedații de climă de prin redacții, universități, organizații non-profit și elitele corporative. Nici măcar în Berlinul ultramodern, un referendum privind obiectivele de emisii mai stricte de anul trecut nu a izbutit să câștige suficienți votanți.

Respingerea este, probabl, similară și în America. Lobby-urile verzi bine finanțate – Robert Bryce le-a calculat cheltuielile – pot provoca o agendă draconică, dar mulți americani rămân legați de industriile producătoare de GES, cum ar fi petrolulși gazele. În general, conform unei dări de seamă a Camerei de Comerț, o interdicție națională completă a frackingului, susținută de verzi, ar costa 14 milioane de locuri de muncă – mult mai mult decât cele 8 milioane de locuri de muncă pierdute în Marea Recesiune din 2007-2009. Numai în Texas s-ar putea pierde până la un milion de locuri de muncă în general bine plătite. Or să apară noi locuri de muncă verzi? Slabe speranțe. Conform unui studiu recent al Universității Pennsylvania abia 1% dintre oamenii care își pierd slujbele ”murdare” își găsesc altele, ”verzi”.

Un perdant evident

Actuala agendă verde este un perdant politic evident și poate fi impusă doar fără respectarea principiilor democratice și a aspirațiilor umane de bază. Pentru democrații din SUA, asta ar însemna să se războiască cu grupurile electorale critice, cum ar fi latinii, care sunt proeminente în ceea ce colega mea Soledad Ursua numește ”economia carbonului” – producție, logistică, agricultură, construcții.

Folosind datele American Community Survey, profesorul Școlii de Afaceri de la Universitatea Chapman, Marshall Toplansky, observă că latinoamericanii reprezintă mai mult de două cincimi din forța de muncă din producția alimentară și forestieră a SUA, peste o treime din lucrătorii de curățenie și întreținere a terenurilor și un sfert din lucrătorii din logistică și fabricație. În state precum California latinii reprezintă aproximativ 60% din totalul lucrătorilor din producție, al camionagiilor și al muncitorilor din construcții.

Acști lucrători și familiile lor sunt victimele principale ale zelului ecologic; de exemplu, încercarea de a interzice toate camioanele, cu excepția celor electrice, mult mai scumpe și mai puțin eficiente decât modelele actuale cu emisii scăzute, amenință industria de camioane, dominată de latinoamericani, care s-a dezvoltat în jurul portului Los Angeles și Long Beach. Este ceea ce avocata Jennifer Hernandez numește ”Jim Crow cel verde”, care rănește în mod disproporționat familiile clasei muncitoare și mai cu seamă pe cele minoritare.

Pe lângă impactul asupra locurilor de muncă, cele mai mari prețuri la energie din SUA continentale au condus la creșterea ratelor ”sărăciei energetice”, în special în zonele interioare populate cu precădere de latinoamericani. De curând, California Air Resources Board, executorul principal al politicilor climatice ale Californiei, estimează că politicile ultra verzi ale statului vor avea ca rezultat scăderi semnificative ale veniturilor persoanelor care câștigă mai puțin de 100 000 de dolari anual, sporind în același timp veniturile celor ce depășesc acest prag.

Având în vedere probabilitatea unei opoziții în masă, ce ar putea face alianța verzilor și a oligarhilor? Oare nu ar fi mai ușor pentru guvern să dizolve poporul și să aleagă altul? sugera, odinioară, Bertolt Brecht…

La fel ca în cazul guvernului est german, este puțin probabil ca agenda climatică să câștige la alegeri, cel puțin în afara orașelor universitare. În schimb, se vor baza pe hotărârile judiciare și administrative pe care le pot obține grație vastelor resurse financiare deținute. Robert Bryce a subliniat că logistica anti industrie din spatele unor mișcări precum aceea pentru interzicerea sobelor cu gaz, oprirea noilor instalații GNL și măsurile severe împotriva utilizării materialelor plastice vine în mare parte de la indivizi ultra bogați, inclusiv văduva lui Steve Jobs, Laurene, Michael Bloomberg, familia Rockefeller, Jeff Bezos sau John Doerr.

Această interacțiune dintre marile interese corporatiste și birocrațiile activiste a creat ceea ce Bjorn Lomborg a numit ”complexul industrial climatic”. Marea barieră în calea planurilor lor rămâne democrația. Deci, în loc să mobilizeze masele, lobbyul climatic încearcă să submineze ideea consimțământului popular. ”Democrația funcționează prin compromis”, fredona de curând un articol din Foreign Affairs, ”dar schimbările climatice sunt tocmai tipul de problemă care pare să nu permită acest lucru”. Eric Heymann, director executiv la Deutsche Bank consideră că implementarea unui regim de control al climei necesită ”un anumit grad de eco-dictatură”.

Aceasta reflectă o școală de gândire elitistă aflată în plină dezvoltare, descrisă de doi autori germani drept ”o ideologie polititică care pune sub semnul întrebării fundamentele pluralismului și democrației”, favorizând, în schimb, o ”politică post națională a identității și a drepturilor minorităților”. Deși admit existența deficitului democratic, teoreticienii de tipul autorilor cărții Children of a Modest Star, preferă în mod deschis organismele internaționale, mai capabile în opinia lor să se ocupe de marile probleme climatice decât ”liderii naționali” care, uneori, sunt nevoiți să-și facă griji pentru a fi aleși.

Dictatele birocratice sunt metodologia preferată de mulți activiști. Pentru unii, blocajele din timpul pandemiei s-au constituit într-o repetiție a impunerii unei dictaturi tehnocratice asupra vieții de zi cu zi. Oficialii de la Națiunile Unite susțin acest concept, considerând în mod explicit pandemia ca pe un exercițiu pentru ceea ce va trebui să se întâmple pentru îndeplinirea obiectivelor climatice.

Asemenea autocraților, verzii își consideră campania drept un război, justificându-și astfel toleranța zero față de oricine se încumetă să critice vreun aspect al ”consensului climatic”. Deja unele site-uri web cenzurează și discreditează chiar și pe specialiștii cei mai legitimi care îndrăznesc să se îndoiască de politicile lor draconice. Așa cum s-a întâmplat și în timpul pandemiei. Secretarul general al ONU, Antóntio Guterres, a cerut, ca pas preliminar, interzicerea oricărei publicități venite din partea industriei combustibililor fosili.

Activiștii pentru climă presează chiar posturile de televiziune pentru cenzurarea mesajelor care critică politicile lui Biden privitoare la mașinile electrice. Chat GPT oferă doar punctele de vedere ale verzilor, în vreme ce unii activiști cer chiar judecarea și întemnițarea ”infractorilor climatici”, încercând să declanșeze o adevărată vânătoare de vrăjitoare care să vizeze pe cei care contestă ”știința oficială”.

Războiul climatiștilor cu aspirațiile oamenilor pentru o viață mai bună, în America sau oriunde altundeva ar putea deveni o afacere păguboasă. Este puțin probabil ca o politică de sărăcire a populației să obțină sprijin la nivel local, așa cum de altfel recunoștea chiar și Bill Gates. Încercarea de a face față schimbărilor climatice trebuie să fie compatibilă cu anumite perspective de prosperitate. Nivelul de viață al oamenilor și democrația nu trebuiesc sacrificate de dragul utopiei verzi.

Joel Kotkin este o autoritate recunoscută la nivel internațional în ceea ce privește tendințele economice, politice și sociale globale. El este membru al The Claremont Institute Center For The American Way of Life, membru al Urban Futures la Chapman University și director al Urban Reform Institute. Cea mai recentă dintre cărțile sale este The Coming of Neo-Feudalism: A Warning to the Global Middle Class – 12 mai 2020.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici